Fetița avea doar vreo două săptămâni de când a venit pe lume. Și plângea întruna. De foame. Pentru că mama ei, care nu mai mâncare de câteva zile, nu avea lapte. Întreg grupul de partizani, care se ascundea de multă vreme prin pădure, de frica nemților (aceiași nemți care le dăduseră foc satului și care au ucis toată populația, cu mic, cu mare), se afla în aceeași situație, fără mâncare de zile bune.

Când plutonul de hitleriști, care îi căuta pe supraviețuitori, s-a apropit de grupul de partizani, fetița a început din nou să plângă. Iar mama a făcut un lucru inimaginabil: și-a sărutat fetița, a ținut-o strâns în brațe pentru câteva secunde, după care a scufundat-o în mlaștină. Fetița nu a mai plâns. Niciodată…

—————–

Am reprodus din memorie un fragment care m-a îngrozit. Din cartea ”Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2015. Pe care, din rațiuni ce țin doar de cum se leagă uneori, fără să ne putem explica, lucrurile, am început să o citesc aseară. Iar azi dimineață aflu că această carte este prima în topul cărților pe care Editura Litera le-a vândut la Bookfest.

O carte teribilă. Trebuie să ai stomac să o citești. Pentru că este o carte care te marchează. O carte-document, pentru că autoarea a vorbit cu sute de femei care au participat la al doilea război mondial (nu o să scriu niciodată cu majuscule mizeria asta care s-a întâmplat…) și care au trăit momente cumplite, de genul celui de mai sus.

Am citit cam o treime din carte. Cu stomacul tremurând. Și o să mă apuc în seara asta din nou de lectură. Pentru că trebuie să termin cartea. Oricât de greu mi-ar fi. Ca să încerc să înțeleg mai bine de ce omul, ființa supremă de pe această planetă, devine câteodată cel mai urât lucru din acest univers…