Războiul nu are chip de femeie

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Fetița avea doar vreo două săptămâni de când a venit pe lume. Și plângea întruna. De foame. Pentru că mama ei, care nu mai mâncare de câteva zile, nu avea lapte. Întreg grupul de partizani, care se ascundea de multă vreme prin pădure, de frica nemților (aceiași nemți care le dăduseră foc satului și care au ucis toată populația, cu mic, cu mare), se afla în aceeași situație, fără mâncare de zile bune.

Când plutonul de hitleriști, care îi căuta pe supraviețuitori, s-a apropit de grupul de partizani, fetița a început din nou să plângă. Iar mama a făcut un lucru inimaginabil: și-a sărutat fetița, a ținut-o strâns în brațe pentru câteva secunde, după care a scufundat-o în mlaștină. Fetița nu a mai plâns. Niciodată…

—————–

cl25_razboiul_nu_are_chip_de_femeie_de_svetlana_aleksieviciAm reprodus din memorie un fragment care m-a îngrozit. Din cartea ”Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2015. Pe care, din rațiuni ce țin doar de cum se leagă uneori, fără să ne putem explica, lucrurile, am început să o citesc aseară. Iar azi dimineață aflu că această carte este prima în topul cărților pe care Editura Litera le-a vândut la Bookfest.

O carte teribilă. Trebuie să ai stomac să o citești. Pentru că este o carte care te marchează. O carte-document, pentru că autoarea a vorbit cu sute de femei care au participat la al doilea război mondial (nu o să scriu niciodată cu majuscule mizeria asta care s-a întâmplat…) și care au trăit momente cumplite, de genul celui de mai sus.

Am citit cam o treime din carte. Cu stomacul tremurând. Și o să mă apuc în seara asta din nou de lectură. Pentru că trebuie să termin cartea. Oricât de greu mi-ar fi. Ca să încerc să înțeleg mai bine de ce omul, ființa supremă de pe această planetă, devine câteodată cel mai urât lucru din acest univers…

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)