De multe ori mă întreabă lumea care este succesul meu în blogging şi în atreprenoriatul 2.0, în care cu atât avânt pionieresc m-am aruncat de vreo 7 ani. Cei mai mulţi se aşteaptă să le spun ceva din zona de business, să le dau ceva reţete magice cu ingrediente care să îi facă să devină oameni de succes în vreo 5 zile. Când le răspun că, în esenţă, m-am pregătit pentru maraton, nu pentru sprint, se uită cam ciudat la mine. Pentru că puţini dintre ei înţeleg această comparaţia cu sportul. Şi şi mai puţini dintre ei reuşesc să o aplice…
În tinereţe am făcut sport la greu. Nici nu concepeam viaţa mea fără sport. Atunci nu mi-am dat seama prea bine cu ce mă ajută sportul. Nici nu îmi puneam problema aşa, ca să o zic pe aia dreaptă. Pentru mine era de ajuns că fac ce fac. Atât. Dar, după mulţi ani, am realizat că sportul mi-a oferit nişte lecţii fabuloase de viaţă. Pe care nu le poţi pricepe cu adevărat decât dacă ai făcut parte dintr-o echipă şi dacă ai pierdut, ai strâns din dinţi, ai mers mai departe şi, într-un final, ai reuşit să câştigi.
Când am auzit că cei de la Coca-Cola o să lanseze iniţiativa „Cupa Tuturor”, ca un fel de preambul pentru Cupa Mondială din Brazilia, am întrebat despre ce o să fie vorba în propoziţie. „Câteva filme cu sportivi„, mi s-a răspuns. Nu m-a impresionat prea tare. Pentru că nu ştiam despre ce va fi vorba. Asta până am văzut primele două clipuri (apropo, să nu uitaţi că vă ofer un premiu dacă îmi spuneţi momentul vostru favorit din fotbal), cu Andreea Răducan şi cu Giani Kiriţă. Moment în care am zâmbit şi am dat verdictul: nu sunt filme cu sportivi, ci filme cu lecţii de viaţă :)
Sigur că expresia asta „lecţii de viaţă” poate părea leşinat, căci este o sintagmă ultra-folosită. Care, parcă, şi-a cam pierdut valoare aspiraţională în cazul unora, ca să zic aşa. Dar mare greşeală faceţi dacă gândiţi aşa, mare greşeală… Căci, atunci când refuzăm aceste lecţii de viaţă doar pentru că „forma” sub care ni se oferă nu mai este prea trendy, pierdem din vedere esenţa acestor lecţii. Şi anume că înveţi toată viaţa. Dar că doar unii reuşim să „trecem clasa” :)
Alina Dumitru, marea noastră campioană, ne spune un adevăr imens: în viaţă nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici şi mergi înainte. Căci această determinare, această voinţă de a te ridica şi de a merge mai departe este fundamentală pentru reuşita în viaţă. Căci, nu-i aşa, viaţa este un maraton, nu un sprint, cu momente în care simţi că întreaga lume este împotriva ta, în care simţi o greutate imensă care vrea să te pună în genunchi, dar tu strângi din dinţi, ridici fruntea şi mergi mai departe. Este o lecţia admirabilă pe care o mare campioană ne-o serveşte. Doar dacă vrem să o ascultă, desigur.
Cristi Tănase ne spune altceva. Despre un alt ingredient fundamental pentru reuşita în ceea ce îţi propui: să îţi placă atât de mult ce face, încât să simţi că altceva nu poţi face în viaţă. El consideră un noroc faptul că stătea la parter şi putea, astfel, să sară pe geam ca să meargă să joace fotbal cu băieţii. Dar eu vă spun că şi dacă ar fi stat la etajul 8 tot găsea variante să facă ceea ce îi place. Pentru că asta îl defineşte, asta îl mână în luptă, fără asta nu poate concepe viaţa :)
O să mai vină filme din cadrul campaniei „Cupa Tuturor”. Iar eu o să vi le arăt pe toate. Şi o să vă spun ce înţeleg eu din mesajele sportivilor. Şi o să trag nădejde că o să rămâneţi cu ceva după această ispravă :)
Notă: Această postare este un advertorial, marcat ca atare cu (A), conform politicii advertoriale de pe acest blog.
2 thoughts on “În viaţă nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici (A)”
salve nu ti-am mai scris de mult, de pe vremea cand inca nu stia toata lumea de tine, pe-atunci eu aveam alt id si tot cu o rugaminte am venit la tine aproape ca asta, mai fusesem si la altii dar erau prea barosani ca sa-si piarda timpul, pe atunci iti ceream sa popularizezi strangerea unor semnaturi pentru semnalizarea unei autostrazi pe DN2 parca, unde murise o fata de liceu Dana, se numea, s-a rezolvat, nu datorita noua ci unui alt blogger care s-a dus pe la TV, pe la primaria locala, dar a fost si o vrie bloggareasca care a mai itit focul, printtre care si tu, singurul de altfel dar pe-atunci nu aveai atatea „probleme” ca acum.
Ce zici, mai punem de o stare de urgenta? De data asta una mai altfel
da reblog si tu aici daca „tot singurul” ai ramas
http://ratzone.wordpress.com/2014/04/14/cenaclu-de-urgenta-scoatem-poezia-din-anonimat/
azi poezia e la urgenta, sa speram ca isi revine din coma, poate nu va fi nevoie s-o eutanasiem
acum e cam cazuta, dar asa cum zici, e important de cate ori se va ridica
ooar nu credeai ca ai ajuns Big chief degeaba :)