Hamlet de la Nottara – mult Shakespeare, puţin "după"

Teatrul este cea mai democratică dictatură posibilă. O dictatură bicefală, ciudată, dar tocmai prin ciudăţenia ei atât de atractivă. Căci este dictatura publicului asupra celor care sunt vinovaţi de ce vedem pe scenă, dar este şi dictatura celor din urmă asupra noastră, a publicului. Noi le dictăm în timpul şi după spectacol, prin reacţiile noastre le ce vedem, iar ei ne dictează înainte de spectacol, prin alegerea pieselor la care putem să ne uităm. Acest dublu sens dictatorial, dacă îmi permiteţi, cred că e linia de forţă care ne face pe noi, publicul, să fim al dracului de atraşi de teatru, iar pe ei, scena, să fie atât de atraşi de atracţia noastră pentru teatru.

Mi-am dat seama de ce vă spun mai sus aseară, în timpul spectacolului Hamlet de la Nottara. Fix în momentul în care Tudor Istodor, cel care îl joacă pe Hamlet, a făcut o pauză de câteva secunde, cu un zâmbet uluitor* pe chip, pentru că unui cretin i-a sunat telefonul şi a durat acea veşnicie de câteva secunde ca să îl poată opri. Uitându-mă la reacţia lui Tudor, am înţeles brusc dictatura noastră asupra teatrului şi dictatura teatrului asupra noastră.

Am ajuns la această înţelegere, într-un mod mizerabil, aţi putea spune. Şi aţi avea dreptate. Căci mizerabil m-am simţit că şi eu şi cretinul cu telefonul suntem parte a aceluiaşi public, cu aceleaşi drepturi de a plăti bilet şi de a ne aşeza curul într-un scaun din teatru pentru vreo 2 ore. Căci mizerabil m-am simţit să văd acel zâmbet uluitor pe faţa lui Tudor, într-un moment în care eu aş fi explodat împotriva cretinului cu telefonul.

Dictatura publicul nu ar trebui să însemne doar ordinul dur pe care îl dăm celor de pe scenă „distraţi-ne!„, ci şi asumarea statutului de dictator luminat, care să îl respecte pe cel de pe scenă măcar atunci când îi urmează ordinul. Măcar atunci.

Dictatura scenei nu ar trebui să însemne doar să respecte acest ordin „distraţi-ne!„, ci să o facă punând permanent la îndoială dictatura publicului, să o facă în permanent spirit de frondă. Permanent.

Despre „Hamlet”, în regia lui Marcel Ţop nu am a vă spune foarte multe. Pentru că a fost o piesă bună. Şi atât. Nu memorabilă, nici măcar foarte bună. Bună şi atât. 

Cel mai probabil – aşa cum îşi justifică politicos oricine vina de a nu fi înţeles ceva – eu sunt de vină că nu m-a impresionat piesa, aşa cum a făcut-o în cazul altora. Spun că sunt de vină pentru că mi-am setat aşteptările greşit. Şi că am pus accentul pe acel „după” din descrierea „după William Shakespeare”. Dar m-aţi putea condamna că am procedat aşa? M-aţi putea condamna că nu am vrut un Hamlet clasic, a la Shakespeare (ce să mai inventezi pe tema asta, zău?!), ci „după”, mult „după”? Iar ceea ce am văzut a fost puţin „după”, mult prea „puţin”.

De parcă lui Marcel Ţop i-a fost frică să se ia cu adevărat la trântă nu cu Shakespeare (dacă ar trăi cred că ar adora astfel de fronde), ci cu percepţia noastră, a publicului, că ar trebui să fie un „după” Shakespeare. Aşa că a ieşit o combinaţie de mult Shakespeare cu puţin „după”. O combinaţie bună, am spus deja asta, dar nu acea combinaţie memorabilă pe care o aşteptam eu. Dar, am stabilit deja, eu sunt de vină.

De departe scena mea preferată este scena groparului. Aşa ceva aş fi vrut să văd mai mult. Mult mai mult.

Puteţi să îmi spuneţi că sunt mai de la peluză, că nu înţeleg io cam cum stă treaba cu teatrul, puteţi să îmi spuneţi ce vreţi voi. Chiar vă rog să o faceţi. Căci aici nu funcţionează nici una din dictaturile despre care am vorbit mai sus. Aşa că nu o să aveţi parte de acel zâmbet uluitor din partea mea. Pentru că nici unul dintre voi nu este un cretin căruia să îi sune telefonul.

* Tudore, ai rupt un pic ceva în mine cu zâmbetul ăla, măi Tudore…

afis-final-hamlet-550x550

4 comentarii la “Hamlet de la Nottara – mult Shakespeare, puţin "după"

  1. Cosminu' Răspunde

    Oare gresesc sa spun ca teatrul reprezinta o noua fita a oamenilor care considera ca au ceva intelect? Aici nu fac referire la cineva anume, doar generalizez… Peste tot: vreau la teatru, la opera, sunt o persoana educata, pot citi de la dreapta la stanga, s.a. Teatrul, atat de ridicat in slavi in ziua de azi, preturi unde te astepti sa te serveasca si cu un vin vechi de vreo 100 de ani. Stiu ca gresesc pentru ceea ce spun, dar sunt o persoana libera si am dreptul sa imi spun parerea, am dreptul sa judec, am dreptul sa gandesc! Teatrul, in 90% din situatii, reprezinta bani pierduti, timp pierdut.

    • Cristian China Birta Răspunde

      Teatrul este o fiţă pentru unii, o necesitate pentru alţii, o raritate pentru mulţi. Depinde de fiecare cum vede lucrurile. Aici putem discuta mult.

      Dar a spune ca 90% reprezintă timp pierdut e cam mult. Adică, mai pe şleau, eu înţeleg că nu ţi-ai ales bine piesele la care te-ai dus.

      Apropo, câte piese de teatru ai văzut anul trecut ca să ajungi la conclzia asta tranşantă?

    • bogdan Răspunde

      Teatrul. Cartea. Opera. Opereta.
      Hai să vedem.
      Spui de preţuri. Sunt şi bilete scumpe, da. Ideea este că la teatru nu te duci să haleşti nachos şi să vezi scene pe care actorii le-au turnat uneori de zeci de ori până a ieşit aşa cum vrea regizorul. La teatru te duci să vezi actori, în zile mai bune sau mai slabe, transmiţând direct ceva, acolo, în seara aia, fără duble, fără adăugiri la montaj.
      Spui tu că teatrul este, în proporţie de 90%, pierdere de timp. Probabil că da. Nu au nachos, nu sunt nici floricele, nu există sunet dolby şi, peste toate, Dumnezeule mare, la ieşire nu găseşti Mc şi KFC. Făceam mişto. Se păstrează însă o întrebare: după ce judeci procentul acesta? Câte piese de teatru ai văzut? Ce piese de teatru ai văzut? Au fost experimentale, adaptări precise după scenarii cunoscute, adaptări libere, au beneficiat de actori cunoscuţi, a fost vorba de actori la început de drum…şi o mie de alte întrebări care ar putea lămuri răspunsul la întrebarea principală.

      Sunt perfect de acord cu tine. Ai dreptul să judeci, ai dreptul să gândeşti. Numai că nu reuşeşti să faci nici una, nici alta, am eu senzaţia, şi atunci clamarea libertăţii de opinie nu este chiar corectă de vreme ce nu este dublată de soliditatea demersului intelectual.

  2. Daniela Răspunde

    Macar a fost o piesa buna, mai sunt si d-astea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *