Îl știți pe Mordechai. Nu aveți cum să nu îl știți. Pentru că nu cred că există cineva care mă citește constant și să nu îl citească și pe Daniel. Sau măcar să se fi enervat la un moment dat atât de tare pe el, încât să nu mai vrea să audă de el. Dar de știut îl știe toată lumea.

Presupun că suntem într-un larg consens când spun că pe blog Daniel scrie fantastic. Contestabil în unele ziceri, desigur, dar ca și condei este fenomenal. De unde vine și supărarea despre care fac vorbire în titlu…

Am citit cartea lui Daniel Octavian Bejan (că așa e pe numele de civilie) ”Poveștile unui mizantrop”, Editura Tracus Arte. Și din două în două pagini simțeam cum mă enervez pe el. Pentru că nu scrie mai mult. Pentru că nu ne considerăm îndeajuns de meritoși ca să scrie mai multe cărți. Pentru că Daniel scrie excepțional.

”Poveștile unui mizantrop” este, de fapt, cartea în care te întâlnești cu două lumi. Și ambele sunt lumile noastre. Una care a fost și una care ar putea fi. Și ambele sunt descrise excelent. Nu mi-e rușine să admit că sunt povestiri în cartea asta pe care le-am citit de două sau trei ori, pentru că erau scrise atât de bine și mă trimiteau într-o lume atât de frumoasă încât nu mă puteam abține. Mai ales acele bucăți în care Daniel reconstruiește lumea boierilor sau cea bisericească.

Normal că sunt supărat pe Daniel. Eram și înainte de a citi cartea lui, căci simțeam că este un scriitor excelent. Dar acum, după ce am citit ”Poveștile…”, sunt și mai supărat pe el. Și aștept următoarele cărți ca să îmi treacă supărarea :)