După cum 98.6743% din cei ce mă citiți știți deja, sunt băimărean la origine și al dracului de mândru de asta :D Și cum succesul bloggeristic m-a urcat pe niște culmi despre care promit că o să mai discutăm acilea la mine, cu accent pe cât de tare mă plictisește cununa asta de lauri pe care vor unii să mi-o lipească de freză, mai am pe unii sau alții care mă trag de mânecă să îmi dau cu părerea despre una sau alta. De cele mai multe ori reacționez ironic și respectivei sau respectivului îi cam trece cheful de a ma inoportuna :D Dar uneori, de curios, accept tot felul de propuneri :)

Așa am făcut și când am acceptat să mi se trimită cartea ”O poveste ardeleană”, Editura Magia, a Dorei Hoza, băimăreancă de-a mea. Înainte de a citi cartea îmi ziceam în sine că ce rău o să îmi pară să îi spun unei băimărence de-a mea că ar trebui să facă altceva în viață decât să scrie cărți. Numai că din primele pagini ale poveștii ardelene, mi s-a schimbat radical gândul idiot de început.

Dora scrie, cum să vă spun eu, ca și cum ne-am afla seara la o cabană de munte, în fața unui foc de ăla sănătos și la un moment dat cineva începe să povestească ceva, fără să fie întrebat, fără să îl întrerupă cineva și te lași prins pe nerăsuflate în poveste. Așa e și cu Dora. E o povestitoare extraordinară. Care îți spune povestea simplu, fără înflorituri, fără să te șocheze sau să te bâțâie cu nu știu ce modalități literare nemaipomenite. Ea povestește ceva și cu asta basta!

Ce am zis eu în titlu este chiar concluzia cărții ”O poveste ardeleană”. Pe care nu numai că v-o recomand, ci chiar mi-ar părea rău să aflu că nu ați citit-o :)