Cristiana Andrei nici nu stie ca ii copiez fara rusine tot postul de pe blogul Premium PR :D Dar nu ma pot abtine, pentru ca e scris asa cum puteti vedea mai jos :)) Asa ca, draga Cristiana, ne vedem in tribunal :D

Acum ceva ani (nu prea mulţi, ce-i drept) învăţam la facultate ca una dintre cele mai mari provocări în PR este schimbarea comportamentelor prin campanii de comunicare. Ni se spunea atunci cât este de greu să schimbi atitudini, iar schimbările comportamentale ne erau prezentate ca un fel de ,,Mission impossible” – episodul “PR”. Am crezut ce spuneau profesorii şi ce am citit în cărţile de PR şi până de curând aş fi explicat oricui mă întreba exact ce învăţasem la şcoala. Ba mai mult, puteam da şi exemple de campanii civice bine gândite, dar eşuate.

Apoi a apărut Twitter-ul şi s-a potrivit cum nu se poate mai bine cu ideea de flash-mob. Aşa au apărut tot felul de întâlniri pornite de pe Twitter şi mutate în offline, care depăşeau cu mult ideea de simplă socializare şi ei bine, da, schimbau comportamente, făcând un salt mare peste celelalte etape teoretice: informare, persuasiune, schimbare de atitudini. Un singur exemplu vreau să dau: #rugbytweetmeet.

Nu fac un secret din faptul ca nu am absolut nici o tangenţă cu sporturile care implică mingi, abia, abia am mai aflat câte una, alta despre fotbal, mai mult de nevoie decât de voie. Se înţelege că despre rugby ştiam că pot găsi regulile pe Wikipedia… aşadar, aţi ghicit, mai nimic. Şi nici nu-mi trecea prin cap să aflu mai multe de pe un stadion. Asta până când, într-o dimineată, am primit o invitaţie telefonică la un meci de rugby. Am zis da din pură curiozitate (plus că, trebuie să înţelegeţi, era tare de dimineaţa şi judecata mea funcţionează greu la ore matinale). Câteva ore mai târziu venea şi invitaţia oficială de la Chinezu (multumiri, Cristi), care rezervase, mai în glumă, mai în serios un sector întreg pentru bloggeri şi twitterişti. Vorbim aici de 70 şi ceva de locuri. Până la finalul zilei era deja lista de aşteptare.

Am fost la Romania –Georgia şi nu vă voi spune cât a fost scorul (Google poate face asta mai bine ca mine), dar vă voi zice că meciul s-a terminat în zâmbete. Multe, sincere, unele peste altele şi contagioase. Uite aşa a reuşit entuziasmul de twitterist şi o idee bună să ma aducă la meci, pe mine, care n-aş fi dat sâmbăta mea de filme sportului pentru nimic în lume. Şi nu era doar cazul meu, am descoperit pe parcursul meciului că pagina de rugby pe Wikipedia fusese destul de populară în aceea dimineaţă. Aşadar, nu eram singura care venise aici de curioasa şi nu pentru plăcerea sportului.

Nu ştiu exact cum şi de ce,  dar încă din prima repriză începusem să bat cu picioarele în podea, la unison cu toată galeria, aplaudam frenetic, intonam ,,Romania, victorie” în cor şi eram în picioare de câte ori se întrezărea o reuşită. Sfârşitul meciului m-a prins, cum altfel decît zâmbind în oglindă la zâmbetele jucătorilor victorioşi şi bine susţinuţi (şi da, era o frantură de mândrie că le merităm victoria…aşa galerie, aşa rezultat).

Se înţelege de la sine că la următorul #rugbytweetmeet mi-am confirmat prezenţa fără să ezit o clipă, că am fost chiar mai mulţi în sectorul ,,blogger-ilor şi twitter-iştilor” şi că am auzit tot mai mulţi care veniseră doar pentru că ,,venea lumea de pe Twitter”. Iată câte comportamente schimbate, fără teorii din cărţi şi fără etape preliminare, doar prin word of mouth şi entuziasm.

P.S. Clarificare: vă rog să nu înţelegeţi de aici că s-a dus vremea campaniilor tradiţionale, că de acum încolo schimbarea comportamentelor va fi floare la ureche şi se va rezolva prin câteva twit-uri. Tot mai cred ce îmi spuneau profesorii şi cărţile în facultate: da, vom mai face campanii ca la carte, cu etape şi muncă susţinută până la schimbarea comportamentală. Poate instrumentele de social media, dacă sunt folosite strategic, ne ajută puţin sau ne dau un mic imbold…dar cam atât, cel puţin deocamdată.