Cristiana este fix aşa cum o vedeţi scriind mai jos :)) Eu îi spun Zuzu, da’ să nu mai ziceţi la nimeni :)) Scrie foarte bine, este profesionista, dar are şi acel ceva care te face să râzi întruna când eşti în preajma ei. Deşi, dacă e să o luăm pe aia dreaptă, nu prea ştie politică: nu ştie care e stânga şi care e dreapta :)))))))))) (Anca poate confirma că aşa e :D). Cristiana a fost la meciul Unirea cu Liverpool. Pentru prima oară în viaţa ei pe un stadion. Aşa că, mă înţelegeţi, nu am rezistat tentaţiei de a o ruga să scrie un guest post. Pe care vă invit să îl citiţi mai jos :)

Pentru că sunt pe blogul unui om pasionat de fotbal de la primul fir de păr până în vîrful degetelor, trebuie să încep prin a mărturisi că până de curând n-am avut nici o tangenţă cu fotbalul. Aşa cum îi stă bine unui om sincer, am clarificat acest aspect din capul locului, să nu vă aşteptaţi mai departe la detalii tehnice din meciul Unirea Urziceni – Liverpool, despre cum a jucat cutare sau cutare, nici despre cât au fost de incorecţi arbitri, nici despre valoarea echipelor şi nici măcar despre ocazii ratate. Aici, aş vrea să vă povestesc despre oamenii de dincolo de teren, responsabili cu speranţele şi pe alocuri, cu încurajările.

Întâi de toate, menţionez că am ajuns pe stadion (o premieră personală) din pură curiozitate, amestecată cu obişnuinţa de a nu-mi încălca promisiunile. Ca oricare dintre noi, am şi eu câţiva prieteni microbişti, dornici să transmită pasiunea lor pentru fotbal cât mai departe, aşadar m-am trezit pusă în faţa faptului împlinit, respectiv a biletelor cumpărate. Deşi iniţial am blestemat regulile de intrare pe stadion (nu prea se potriveau cu trei sferturi din geanta mea), precum şi vremea neprietenoasă, deodată, m-a cuprins un chef nebun de meci (nici nu eram convinsă că există aşa ceva până acum ceva zile). Motivul? S-a aşezat lângă mine un domn, împreună cu băiatul lui de câţiva ani (pun pariu că “goooool” a fost printre primele lui cuvinte, avea mai multă pasiune pentru sportul asta decât ar putea încăpea în cei câţiva anişori din viaţă), iar entuziasmul lor era cu adevărat contagios .

Am învăţat din UEFA Trophy Tour că fotbalul stârneşte pasiuni cum puţine sporturi o fac, de fapt, cum puţine lucruri pe lumea asta o fac. Cu toate astea, m-am dus la meciul de joi seara sperând să am parte măcar de un concert unplugged reuşit din partea galeriei, ştiind că fotbalul nu este pe lista activităţilor mele preferate.

În primele minute, aveam senzaţia că sunt la o comedie cu peste 20.000 de actori principali, toţi implicaţi în egală măsură în piesă. Un tip de pe ultimul rând conversa lejer (urlând, bineînţeles) cu un altul, cu 3 rânduri mai jos, despre cât este de valoros Gerrard, iar un bărbat de pe seria cealaltă de scaune a intervenit şi el, iar peste cîteva minute şi domnul de lângă mine a intrat în conversaţie. Dacă închideam ochii, puteam să jur că sunt prieteni de-o viaţă, care vorbesc despre fotbal cu o bere în faţă, peste o masă şi nu peste un întreg stadion.

Câteva locuri mai încolo, un tânăr cânta din toţi rărunchii “You Will Never Walk Alone”, în timp ce din spatele meu cineva îi spunea pe un ton ameninţător: ,,Mai bine te uitai de acasă la meci, dacă nu dacă nu ţii cu ai noştri!”. M-am amuzat teribil observând cum, dintr-o dată, oameni care se văd pentru prima dată devin instantaneu prieteni sau duşmani, fără motiv şi fără drept de apel. Vă spun drept, era absolut fascinant.

A venit primul gol, al Unirii Urziceni şi aici alt spectacol, de data asta de sincron: un stadion întreg sare în sus în acelaşi timp şi urlă la unison. Impecabilă sincronizare, fără instrucţiuni şi fără numărătoare.

Mai departe, mi-a atras atenţia un “one man show”: domnişoara din spatele meu a început să dea indicaţii jucătorilor (care, ce, cum să facă), antrenorilor (pe cine să înlocuiască) şi întregii echipe (când să atace şi când să apere). Mă gândeam, ascultând-o cum numea fiecare jucător şi îi trasa sarcini, că, luată separat, aş fi putut jura după implicare şi fermitate în decizii, că este în joc victoria sau eşecul ei, nu al celor de pe teren. Treptat, au început să se alăture şi alţii indicaţiilor ei. Acum, cât vedeam cu ochii în peluza noastră, erau, parcă, doar antrenori care dădeau sfaturi. Dintr-o dată, Unirea Urziceni devenise echipa de suflet a fiecăruia dintre spectatori şi sintagma “ai noştri” a căpătat în mintea mea un înţeles nou, cu vreo câteva sute de oameni mai larg.

Una peste alta, mi-a plăcut meciul mult, dar ce m-a impresionat cu adevărat a fost spectacolul uman de dincolo de gazon şi de porţi. Dacă 22 de omuleţi (aşa păreau de la distanţă) reuşesc să mobilizeze alte câteva zeci de mii de oameni, să îi emoţioneze în aşa hal, să îi implice atât de intens în joc, să îi facă prieteni sau duşmani cât ai zice peşte şi să adune la un loc atât de multă camaraderie, da , devin într-adevăr “mari oameni, mare caractere”. Uite de asta aş zice eu că îşi merită fotbalul supranumele de “sportul rege”. V-am spus că în ultimele minute oftam la ocaziile ratate, stăteam cu sufletul la gură de câte ori se apropiau “ai noştri” de poarta “lor” şi că mă mai duc şi la alte meciuri?