Mihai Stănescu mă întreabă pe twitter dacă mă bag să mă egzprim legat de „Dacă faci şi astăzi ce-ai făcut ieri şi alaltăieri, unde te vezi ajungând în 25 de ani?”. Chestiunea în cauză fiind destul de cotoibilă, am rezerve în a-mi face o părere decisivă, dar zic şi eu mai jos cât mă duce capul…

La nivel macro, ca să zic aşa, revoluţiile, la orice nivel, sunt făcute de cei mulţi. Dar declanşate de cei puţini. Oricum revoluţiile mari nu se întâmplă aşa hop ţop (Boc, vorba lui Nicolăescu la moţiune), pe principiul mamăăăă, ce idee mi-a venit şi poc cu loviluţia. Este nevoie de crearea unei mase critice, de un anumit context, de un anumit trigger, de mai multe. Adică, pe scurt (vorba marelui gânditor pe care, zău, nu mai are nici un rost să îl nominalizez), este nevoie de o acumulare cantitativă pentru a reuşi un salt calitativ.

La nivel personal, însă, lucrurile sunt puţintel diferite. Dar aproape la fel. Puţini dintre noi fac şi reuşesc să gestioneze cu adevărat o revoluţie personală. Pentru că, la fel ca în orice revoluţie, costurile secundare le depăşesc de multe ori pe cele principale. Şi dă cu minus, iese cu virgulă. Iar drumul de la reuşita revoluţiei la instaurarea normalităţii personale este, pentru cei mai mulţi dintre noi, muuuuult prea greu şi prea opintit. De aceea nu prea ne băgăm în revoluţii personale.

Ceea ce, cred eu, este decisiv pentru a (te) schimba şi pentru a nu face ieri ce ai făcut alaltăieri este menţinerea permanentă a spiritului revoluţionar personal şi nu realizarea unei revoluţii în sine. Altfel spus, daca îmi permiteţi, actul neconsumat este generator de progres. Ar trebui să vrei să faci revoluţie în fiecare zi, să vrei să schimbi ceva în fiecare zi, dar să nu declanşezi revoluţia cu pricina decât în extrem de puţine cauze. La nivel interior, a fi potenţial revoluţionar de profesie este o atitudine excelentă. Te provoacă mereu şi mereu la a fi altfel decât ai fost ieri. Şi asta e bine. Să ajungi, însă, la actul final al revoluţiei personale poate fi un gest auto-consumator. Care, în cele mai multe cazuri îţi distruge definitiv spiritul revoluţionar…

Şi la nivel personal, revoluţia cea mai reuşită este aceea care nu se vede, care nu se simte şi care aduce cu sine cele mai puţine costuri secundare. A fi revoluţionar în fiecare zi, zi de zi, te va conduce în cele din urmă la propria revoluţie. Atâta doar că nu tu alegi momentul în care se întâmplă, ci momentul te alege pe tine. Şi îţi vei da seama brusc de faptul că eşti în plină revoluţie personală. Cronică, dacă vrei. Şi că, spre deosebire de revoluţiile acute, dacă vrei să le zicem aşa, nu îţi mai dă cu virgulă, nu mai ieşi pe minus.

Trăiască revoluţionarii, nu revoluţiile!