Azi dimineaţă mi-am cumpărat nişte plicuri de ness de la un chioşc ce îl avem prin Piaţa Romană. Vreo 10 plicuri. Şi cum aveam mâinile ocupate, dau să vâr cele plicuri în buzunarul de la geacă. În fracţiunea următoare de secundă mă enervez din pricină că respectivul buzunar era închis ferm cu fermoarul, ceea ce nu obişnuiesc. Dar în fracţiunea următoare de secundă îmi trece tot nervul şi mă cuprinde o duioşie minunată. Pentru că mi-am adus aminte…

Mi-am adus aminte cum luni dimineaţă, când am ieşit din scara blocului să o duc pe Mara mea senzaţională la grădiniţă, sufla vântul. Iar Măruca mea, zgribulind, zice „tatiiiiiiiii, nu îmi place vântul ăsta că mă muşcă, spune-i să mă lase în pace”. I-am zis hai să fugim să îl prindem, poate se sperie de noi şi pleacă. Am alergat puţin, io credeam că în joacă, dar Mara mea adorată luase totul în serios. S-a oprit brusc după câteva secunde şi, uitându-se victorioasă în ochii mei, îmi întinde pumnişorul ei strâns şi îmi spune dârz: „uite, tati, l-am prins. Ia-l şi pune-l în buzunar”. Şi l-am luat. Şi am închis de tot buzunarul cu fermoarul. Şi aşa o să rămână multă vreme…