Evident că, aşa ca mulţi alţii, admiram de la o oarece distanţă senzaţionalele poezii cântate ale lui Leonard Cohen. Dar nu l-am avut niciodată foarte aproape de simţirea mea din raţiuni care îmi aparţin. Asta până l-am văzut aseara în concert la Arcul de Triumf. Când m-a izbit mult mai devastator decât 1,2 milioane de decibeli. Pentru că LC a cântat aseară pentru mine…

Da, pentru mine. Aşa am simţit eu. Că îmi spune poeziile lui cântate doar mie. Că îmi povesteşte despre ce a fost, despre ce ar fi putut să fie, despre ce va fi şi despre ce ar putea fi. Că îmi şopteşte la ureche lucruri pe care nu vreau să le aud, pe care le ştiu dar nu le recunosc, pe care doream să le aud dar nu ştiam cum…

Ieri Leonard Cohen a cântat pentru mine. Aşa cum cred că au simţit toţi cei care au fost acolo, în faţa lui. A cântat pentru fiecare dintre noi, nu pentru toţi la grămadă. De aceea de azi înainte Leonard Cohen devine pentru mine un baci. Baci pentru mine înseamnă acei oameni care au reuşit să intre în zona mea opacă, în care mă mai cert singur din când în când şi în care îmi trăiesc cu adevărat bucuriile şi tristeţile.

Eşti dat dracului, bace Cohen. Lucru pentru care îţi mulţumesc…