02.04.2008

Cum ieri când veneam spre casă cu soţia am avut nefericita ocazie să ne nimerim exact când Bush se dădea cu Cadillac One prin Bucureşti de am stat juma de oră după zulufii lui, am luat decizia categorică de a-mi băga telecomanda în el de Bucureşti şi de a sta acasă zilele astea de summmmmittttttt. Acuma, drept să vă spun, mai tare decât toţi Bushii din lume a contat în decizia mea faptul că voi sta acasa câteva zile cu cei doi senzaţionali pitici ai mei. I-am dat liber bonei şi de azi dimineaţă a început…

Alecu, lângă mine, în timp ce mă uitam la discursul lui Bush, cu o oarecare atenţie mărită: „Tati, tu ştii câte jocuri cu Buş ăsta sunt pe net?”. La privirea mea tâmpă de răspuns, Alecu a continuat percutantul curs de iniţire în calculatoare: „Nu ştiu nici io câte sunt, dar sunt multe. Cel mai tare e ăla când Buş la el la Casa Albă coboară scările şi tot împuşcă nişte terorişti”. La ce îmi mai trebuie analişti de politică externă când îl am pe Alecu lângă mine?…

Aseară, când le-am spus celor doi pitici că stau zilele astea acasă cu ei, Alecu s-a bucurat instantaneu. Mara, mai precaută, a luat-o metodic, după metodologia ei proprie de un încântător crescendo. Discutând cu mamă-sa. „Mâine e sâmbătă, mami?”. „Nu”, vine răspunsul imediat. „Mâine e duminică, mami?”. „Nu”, se repetă faza. „Şi nu melgem la glădiniţă?”. „Nu”, se continuă lămuritorul dialog. „Şi stă tati cu noi acasă?”. „Da”, zice Adina mea, ca rupere de ritm. 3 secunde de tăcere după care cu o faţă luminată instantaneu Mara mea izbucneşte „ieeeeeeeeeeeeeeeeeeees!!!!”. Rămâne o clipă cu zâmbetul pe buze după care o loveşte devastator pe Adina cu „mulţumesc…”. Sunt momente în care nu ai inima atât de mare pe cât ar încăpea în ea…