Îți povestesc pe sistem de arc peste timp, cum ni se zicea la română pe vremuri.

Și o să merg în paralel cu două situații. Pe care le despart vreo 20 de ani și vreo 1.300 de km.

Linz în urmă cu vreo 20 de ani. Și București săptămâna trecută.

În Linz, m-am așezat la o cafenea să povestesc cu cineva. La o masă de pe trotuar. O echipă formată din doi muncitori s-a apucat să facă o mică gaură în asfalt pentru nu știu ce lucrare. Au coborât dintr-o mașină branduită, curată. Aveau amândooi același echipament de protecție, cu brandul firmei vizibil. Cu căști de protecție și alea cu brandul firmei. Au scos un gărduleț de ăla colorat și au înconjurat cu el locul unde urmau să lucreze. Au pus și un anunț din care am înțeles doar ”Entschuldigung”, gen își cer scuze. Și au început treaba.

Punem pauză imaginară la lucrarea lor. Repet, ce am zis mai sus se întâmpla în urmă cu vreo 20 de ani. În Linz. Și eu mă uitam cu părere de rău la cum erau muncitorii organizați, la ce bine arătau îmbrăcați așa, la cum au delimitat ei spațiul de lucru. Adică la toate lucrurile care nu se întâmplau neam în România pe vremea aia. Și chiar îmi aduc aminte că mă întrebam dacă o să văd și pe la noi așa ceva vreodată.

Revenim în Bucureștiul de săptămâna trecută. Identică faza. Adică fix cum a fost în Linz, așa a fost și în București. IDENTICĂ! Inclusiv semnul de ”Ne cerem scuze pentru disconfort”. Și cei doi muncitori români aveau și căști de protecție, dacă îți poți imagina așa ceva!

Și asemănările dintre cele două echipe de muncitori, despărțiți de (probabil) naționalitate, vreo 20 de ani și vreo 1.300 de km au continuat. Amândouă au terminat lucrarea. Amândouă au strâns gardul ăla și semnul. Amândouă s-au apucat să (și aici la Linz chiar m-am uitat cu gura căscată…) măture după ei.

Înțelegi ce zic? Linz de acum 20 de ani cu Bucureștiul de azi au fost în capul meu la fel. Muncitorii au lucrat la fel. Așa că mi-a crescut masiv pipota de mândrie. Că – mi-am zis – iote, băh, că i-am ajuns și noi pe austrieci, frățică!

Dar pipota mi s-a dezumflat la loc. Pentru că între cele două echipe de muncitori, identice procedural până la acel moment, s-a căscat un hău fix la ultimul pas…

Austriacul cu fărașul pe care avea urmele de la lucrare (când am zis că au măturat, fix la asta mă refeream) a scos dintr-o geantă o pungă de gunoi, a turnat resturile alea în ea, a sigilat-o și a băgat-o în mașină.

Românul nostru cu fărașul pe care avea urmele de la lucrare (când am zis că au măturat, fix la asta mă refeream) n-a scos nicio pungă. S-a uitat un pic în jur, a făcut câțiva pași deciși într-o direcție și a aruncat resturile alea într-o crăpătură din asfalt.

Și iată cum am ajuns io să stau dezumflat la terasa aia. Că i-am ajuns noi pe austrieci după vreo 20 de ani. Dar că nu i-am ajuns până la capăt, știi cum zic…

Aia zic.