Eram student. În primul an. Și eram slab de nu puteam purta pantaloni fără bretele. Practic, dacă te uitai din profil la mine, existau șanse să trebuiască să trec de vreo 3 ori prin fața ta ca să mă vezi o dată.

În primele luni de când am venit în București am făcut mare foame. Eu venit din Baia Mare. În 1993. Într-o Românie care își căuta azimutul după Revoluție. Și în care era foarte greu de trăit. Mai ales pentru unul care a plecat de nebun (am coborât pe peron cu două valize și fără să știu unde o să dorm în noaptea aia) din celălalt capăt al țării.

Îmi căutam job. Musai în presă. Că doar de aia venisem în Capitală! Dar abia ce mă primeau la câte un interviu. Așa că, fără bani, doar cu ce îmi mai trimitea mama, foamea scria pe mine.

În una din zile, în care cred că mă plimbam de teleleu prin oraș ca să uit de foame și de griji, trec pe lângă biserica aia (italiană cred că e…) de pe Magheru. Și văd că îmi sar în față două asiatice.

Punem un pic pe pauză. În 1993 era foarte inedit să vezi ceva ”străin” în București. Oprim pauza și continuăm.

Eu mă uitam de curios la ele. Că nu văzusem la mine în Baia Mare asiatici. Și nu mă interesa ce îmi ziceau într-o engleză vai mămica ei. Parcă înțelegeam din doi în doi ceva cu ”higher power”, ”beautiful life” și de astea aspiraționale de nu m-au pasionat nici atunci și nu mă pasionează nici acuma.

Și când să le dau flit și mă pregăteam să plec, aud un cuvânt care îmi urechile mele a sunat ca o trâmbiță îngerească: pizza.

Iar punem un pic pe pauză. În 1993 pizza în București nu era cum este acuma. Și nici într-un caz nu era la banii mei de nu îmi ajungeau nici de un covrig. Oprim pauza și continuăm.

N-am înțeles exact care era faza cu pizza. Dar fetele s-au prins că mă interesează și mi-au zis come on și m-au condus în scara unui bloc de lângă biserica aia.

Urcăm treptele, intrăm într-un apartament frumos și spațios (sau așa mi s-o fi părut mie atunci). Acolo plin de oameni. Câțiva asiatici, printre care și fetele care m-au remorcat. Și în rest români (asta urma să realizez după, dar derulez un pic pe fast forward).

Pizza, ioc. Și m-am uitat atent. Peste tot. Și mi-am încordat nările a miros. Peste tot. Nimic. Am fost așa dezamăgit…

Mă pregăteam să pândesc un moment când fetele cele două m-ar fi scăpat din ochi și să o ușchesc.

Dar apoi am auzit o voce puternică în engleză, care ne zicea să ne apropiem de nuș ce masă din mijlocul unei încăperi mai mari. Așa că nu prea mai aveam pe unde să scap.

La urma urmei, mi-am zis, și așa nu aveam ce face. Ia să văd ce ne zice domnu ăla. Că vocea aparținea unui domn mai în vârstă (sau așa mi s-o fi părut mie atunci), grizonat și cu o alură de bunicuț.

Și începe să ne povestească. Iar de alea cu ”higher power”, ”beautiful life”. Și în plus față de abureale celor două fete inițiale, băga și cu ”moment of change”, ”inspiration”, ”life changing”. Pe scurt, mă plictiseam de moarte.

Dar totul s-a schimbat când, după vreo 20 de minute de aburelile alea de mai sus, am auzit în spate cum se deschide ușa de la intrare. Ceea ce a fost fix pix. Că nu m-a interesat. Dar ce m-a interesat la vreo 2 secunde după aia a fost mirosul. Care aproape m-a leșinat: mirosea a mâncare bunăăăăăă.

Aduseseră ăștia pizza. Cetățenii români (sau așa mi se păreau mie) din sală au început să fremete. Probabil fomiști ca mine. Și aș fi fremătat și eu dacă nu aveam norocul colosal să arunc o privire chiar atunci către cele două fete care mă agățaseră. Și le vedeam cum se uită țintă la mine.

Brusc, am realizat că era un test. Nu știu cum am avut intuiția asta, dar a fost cerească (ca să vezi ironie…). Și m-am prins ce am de făcut. Așa că în timp ce toți ceilalți își tot lungeau gâturile și își fractura verterbrele ca să se uite înspre locul de unde venea mirosul, eu stăteam drept de spate și mă prefăceam că îl sorb din priviri pe vorbitor.

Ba chiar la un moment dat am plusat. Și am slobozit un ”șșșșșșșșșșșșt!” magistral și mustrator către cei care se agitau din ce în ce mai tare și mai zgomotos. Și, în secunda aia de acalmie suprinsă de șșșșșșștul meu, am zis clar și răspicat: ”puțină liniște, vă rog, vorbește un domn!”.

Fetele alea două, asiaticele mele, clar nu au înțeles ce am zis. Dar era cumva furculition din atitudinea mea că, în mintea lor, eram material de lucru. Nu fomist că toți ăialalți. Și s-au uitat una la alta cu subînțeleg. Gen ”hai că se pare că am nimerit-o cu ăsta”.

A mai turuit tătăiță ăla vreo 10 minute. Care mi s-au părut veacuri. Cred că am secretat atunci juma de cisternă de salivă. Așa mirosea de bine pizza aia.

Și, pe final, după ce oricum eram clar câștigătorul etapei în ochii fetelor (și, deci, indirect în ochii mai marilor lor), am mai avut un noroc porcesc.

Pentru că l-am auzit pe domnul cu pricina rostind un ”Amen”. Moment în care am reacționat cu atâta bucurie că se terminase în sfârșit încât fetele au tresărit încântate. Io, fiind pe fază ca un polițist care sare din tufiș cu radarul în mână, am plusat magistral: am săvârșit imediat o mare cruce. Și am înălțat privirea, pios ca o răgălie care se crede petunie, înspre tavan.

De prisos să îți mai zic: fetele mele erau plutind pe norișori roz-bonbon.

Am mâncat o pizza întreagă. Că m-au luat cu ele într-o altă cameră. Separat. Nu cu fomiștii.

Așadar, mi-am aruncat în lupta pentru pizza toate skillurile mele și toate farmecele mele de june. Și am mâncat bine. Ca spartul. Asta a fost în prima zi.

La final, după ce burta mea sta să pleznească și creierul meu aproape că se dusese la culcare după o masă așa de copioasă de nu mai mâncasem de multă vreme, una din racolatoarele mele a venit și, privindu-mă adânc în ochii, mi-a adresat cuvintele care m-au trezit instant: See you tomorrow, yes?

Și io care crezusem că aia a fost, o tură de potol, hai merci, pa și pupix. Când colo ele mă mai doreau! Ei, lasă, dragele mele, că și io vă vreau pe voi și mâine. Că doar o să-mi fie și mâine foame!

Așa că i-a răspuns plusând. I-am luat mâinile ei în mâinile mele și i-am extra-livrat ce știam că vrea să audă: God willing.

La cum a reacționat, triumfătoare, mi-am dat seama că ea a crezut cu adevărat că m-a prins. Că a avut norocul să dea peste un deja credincios. Și că să mă ia un pic la pilă să mă aducă înspre adevărurile sectei ei nu o să fie mare jmekerie.

A doua zi, iar cu foamea-n glandă (nu mâncasem nimic de la pizza aia; avem ceva resturi pe acasă, dar am zis să le țin pentru zile negre), m-am înfățișat la apartamentul cu pricina. Am întârziat așa de bon ton, gen vreo 7 minute.

Racolatoarea mea când m-a văzut, s-a luminat la față, m-a luat de mână și m-a tras înspre partea din fund a apartamentului. Am trecut pe lângă sala aia unde m-a dus de prima dată. Și unde am înțeles că erau ăia începători. Cum am fost eu. Că s-a uitat ea la mine cu subînțeles. Gen ”acolo ai fost și tu dar acum mergem mai departe…”.

Am ajuns într-o cameră mai mică. Acolo mai erau vreo 6 persoane. Una mai ciudată ca alta. Dar toți, inclusiv eu, având un aer de auto-importanță. Vorba aia, nu e de colea să ajungi în ceea ce înțelegeam toți că este etapa 2 din… din habar nu aveam ce, dar nici nu ne interesa atâta vreme când haleam în gură. Că mie așa îmi lăsau ceilalți impresia. Că sunt ca mine. S-au prins că e rost de potol și își jucau un rol doar ca să poate să se ghiftuiască.

Racolatoarea îmi arată un scaun unde să stau, ne numără pe cei prezenți și iese. La vreo două minute intră un domn. Asiatic. Numai zâmbete. Și că ce mai faceți, că hauareiu de astea. Noi politicoși că bine, că fain, că alea alea.

Și începe să ne povestească. Despre cât de bun este Părintele Ceresc. Despre sacrificiul Fiul Său. De astea. De parcă le zicea din Biblie (mă rog, ce mai țineam io minte din turele în care m-a dus bunica la biserică). Mi se părea un pic ciudat să aud povești de astea într-un apartament de bloc. Și eram un pic confuz.

Dar apoi domnul cu pricina a virat narațiunea înspre ceea ce încet-încet am înțeles că era pe sistem de ”trebuie să ne pregătim, căci va veni momentul când Iisus se va întoarce pe pământ” de astea. Și tot creștea tonul. Și vocea. Era lucrată treaba, îți dai seama.

Brusc zice: ”dar dacă Iisus a coborât deja printre noi dar noi nu știm să îl recunoaștem?!”. Și se uită la noi necruțător. Gen păcătoșilor care sunteți voi niște păcătoși. Pe rând s-a uitat la noi. Și privirea lui a stat vreo 3 secunde pe fiecare.

Eu, când am simțit că se uită la mine, mi-am scremut o mutră de aia de zici că eram în pragul unei epifanii. Adică jumate de zici că nu mai fusese la baie cu treaba 2 de nuș câte zile și jumate că iote că acum iese, fii atent câta bucuria.

În prețioasele alea de secunde io încercam să anticipez cam cum ar vrea stimabilul reverend asiatic să reacționez. Cum să îi transmit că m-am prins și că sunt omul lui, clar. Bine, io tot la pizza aia mă gândeam, îți dai seama. Că știam că dacă îl fac să priceapă că m-a făcut din vorbe, îmi intră pizza-n gură.

Și în timp ce se uita el ca farul la ceilalți, câte 3 secunde de căciulă, io mă uit prin camera aia. Dar așa, ușor, de parcă aș fi cugetat la chestii vaste și grele. Și văd un potret într-un colț. Și brusc îmi cade fisa. Și rânjesc masiv. Mă rog, în sinele meu. Să nu mă vadă reverendul. Că îl așteptam să își facă poezia ca să îi trag julitura: că mă prinsesem ce vrea.

Reverendul (sau cum își zic ei) termină de arat cu privirea asistența. Și, aproape strigând, reia întrebarea: ”dar dacă Iisus a coborât deja printre noi dar noi nu știm să îl recunoaștem?!”.

La care eu am oftat adânc și zgomotos. Ca să îi atrag atenție. Și i-am atras-o. Că s-a uitat cumva încruntat la mine. La care eu, cu o față radioasă (pe care am săvârșit-o doar gândindu-mă la pizza aia) m-am întors către portretul ăla din colț. Și m-am uitat cu atâta drag la el de mai mai să prindă viață și să vină în zbor să mi se pună pe piept în dreptul inimii. Bine, aș fi vrut să slobod și o lacrimă, dar n-am putut, aia e.

Paf, troc, pleosc, fleoșc. L-am zdruncinat pe reverend. Că a chemat-o pe racolatoarea mea și i-a zis ceva în coreeană. La care ea s-a luminat la față și mi-a făcut semn.

Deja știi ce a urmat. Pizza la greu. Cu povești despre cât de important este să îți deschizi sufletul spre lumină, la care eu ”da, da, simt lumina în mine cum crește”. Și alte de astea.

Au mai fost trei zile de desfătare culinară pentru mine. Când timp de două ore în fiecare zi eu veneam să fiu îndoctrinat, credeau ei. Și îmi dădeau pizza. Ascultam atent ce îmi ziceau, dădeam din cap, le confirmam că-s fiert pe lumină. Și mâncam pizza.

În a patra zi, din păcate, s-a stricat tot. Că nu mai erau acolo. Nu mai era nimeni. Dispăruți total. Parcă expulzați sau ceva.

Urma să citesc în ceva ziar după vreo două zile că poliția făcuse un raid împotriva unor secte cu ”activități primejdioase”. Una dintre ele era secta cu pizza mea. Era secta Moon. Iar asiaticul din portretul din colț era șeful sectei.

Acuma, cu mintea de acum, simt un pic de rușinică. Pentru că, direct spus, am cam fraierit secta aia. Evident că acum nu aș mai face asta. Nu doar din considerente că acum nu mai mor de foame. Ci și din considerente etice.

Dar atunci, jur că muream de foame. Și că tot la ce mă puteam gândi este că puteam să mănânc pe săturate. Doar asta aveam în cap. Doar asta mă mâna în luptă.

Ca să vezi ce ușor este să te duci în direcția greșită când nevoile elementare nu îți sunt satisfăcute…

Dar despre astfel de subiecte și despre cum am realizat eu pentru prima dată în viața mea că există imensa probabilitate să nu mai fac foame, o să îți zic altă dată.

Aia zic :)