Am avut onoarea și plăcerea (dar asta am știut doar după ce am văzut piesa) să fiu invitat pe 22 ianuarie la avanpremiera avanpremierei (sau ceva…) ”Ibrahim și Florile Coranului” (următorul spectacol pe 8 februarie, puteți să vă faceți rezervări), dramatizare și regie stimabila Chris Simion, la Teatrul Metropolis. De ce vă spun de dată? Pentru că este foarte important să înțelegeți că am văzut prima reprezentație cu public (mă rog, atent selectat, ca să zic așa :D) a piesei. Să vă raportez.

A început piesa, începea să ne prindă (textul superb al lui Eric Emmanuel Schmitt foarte bine luat la pilă de colega Chris), actorii bobinau corespunzător, scenografia absolut grozavă (doamnă Maria Miu, jos pălăria pentru ideea cu ditai geamantanocul!), adică, bref, eram pe sistem (pardon my French, dar știți că sunt de la peluză). Până a venit un moment care, cel puțin la ce promitea inițial, ar fi trebuit să fie de referință în piesă, cu lumini, multi-media și cu niște vorbe de alea spirituale (o să vedeți voi, dacă mergeți la spectacol). Doar că pe lângă mine a trecut fără să îmi spună absolut nimic. Deși, repet, simțeam, cumva, că momentul acela ar fi trebuit să fie lovitor.

Cum nu aș putea spune că anumite chestiuni de astea de spiritualitate-religioasă (ca să nu zic altfel…) mă dau pe spate, mi-am zis în barbă că e de la mine, că nu m-am conectat cu tensiunea momentului, cum ar veni. Și am comunicat asta și ”conducerii” spectacolului. Urma să aflu – am respirat ușurat, vă dați seama, adică nu eram chiar tăntălăul comitetului :)) – că partea respectivă chiar nu ieșise cum trebuie.

După care a venit spectacolul al doilea. La care nu am ajuns. Dar am întrebat un amic, știam că a fost acolo. L-am întrebat exact despre momentul acela, cum i s-a părut. ”Bă, ejnebun, s-a ridicat părul pe mine…”, mi-a răspuns. Iar Chris Simion a pus pe facebook chestiunea de mai jos.

Acuma, mă înțelegeți, evident că trebuie să mă duc să văd din nou spectacolul. Ca să înțeleg dacă mai am o șansă la spiritualitate, cum ar veni :)) Căci, dacă nici acum, când altora li se ridică părul pe ei, la mine tot blank o să fie, e clar, trebuie să mă apuc de făcut pufuleți. Sau ceva :D

Și mai este o chestie: eu unul mă simt privilegiat că am avut ocazia să văd un crâmpei (dacă îm permiteți cuvântul) din bucătăria internă a unei piese. Este o bucurie estetică, dacă vreți, cu care puțini ne întâlnim în viață. Iar eu intenționez să mă bucur foarte tare de oportunitatea de a vedea partea a doua a bucătăriei interne, cum ar veni :D Dovadă teribilă că teatrul este o ființă vie, care se transformă și cu care te poți întâlni mereu și mereu, de fiecare dată fiind alta…

Așa, ca joc al actorilor, vă spun doar că mă bucur că am descoperit un actor foarte bun în Vlad Logigan, că Marian Râlea mi-a demonstrat, din nou, că este super-actor, că m-a bucurat reîntâlnirea cu doamna Magda Catone și că Lia Bugnar și Claudiu Bleonț, chiar dacă au avut apariții scurte în piesă, m-au făcut să înghit în sec cu jocul lor. Și, repet, scenografia doamnei Maria Miu este bestială!

Ah, încă ceva: spectacolul mi-a făcut poftă să citesc și cartea. Am citit cam tot de Eric Emmanuel Schmitt (am vrut să dau cu ”Oscar și Tanti Roz” de pământ, atât de tare m-a lovit…), dar uite că pe asta am ratat-o. Voi repara regretabila eroare, firește.