A fost odată o iubire ca niciodată

Fac parte din categoria oamenilor care îşi fac planuri pe termen scurt şi nu spun niciodată… “Niciodată”! Etichete banale pentru oameni ieșiți din comun? Poate că da, însă vin repede cu un exemplu concret, care să îmi susţină o asemenea filosofie ”matusalemică” de viaţă, deşi abia mă indrept spre cel de-al treilea deceniu de existenţă.

M-am îndrăgostit iremediabil! De aproape un an! Iubirea-i cum nu se poate mai înflăcărată, cu obraji rumeni la fiecare întîlnire, cu emoţii şi tremur la orice atingere, cu respiraţii greoaie, sughiţuri strîmbe, genunchi moi, şoapte vinovate şi, desigur, remuşcări de mai tot felul şi de toate mărimile, şi doruri năprasnice pîna la următoarea revedere. E adevărat, mari amoruri au fost şi vor mai fi pe lume, iar soţul ştie, nici n-a ridicat vreo sprânceană la aflarea poveştii, s-a conformat. Așa că n-aş mai avea acum de ce să mă simt vinovată.

Problema e, totuși, la mine: de ce tocmai acum, la 30 de ani? Să-mi fie, oare, mintea mai coaptă şi mai aburindă, sau teama de un viitor insipid mai ascuţită ca niciodată? Din două una, sau amîndouă, ce mai contează motivul pentru o patimă… feminină? Aşa că, măcar o dată pe săptămînă, mă îmbrac cochet şi plec la întîlnire să-l revăd. Recunosc, eu mai întîrzii cîteodată, şi-atunci mă ceartă cu foc, mă face să roşesc în văzul tuturor şi-mi fură pînă şi ultimii bănuţi din portofel! Dar împăcarea vine, în cele din urmă, şi iubirea mă asteaptă veselă-n prag, la ieşirea din magazin, şi mă face să uit de mine, cu gîndul la noua porţie de endorfine primită în dar, suficientă cît să-mi toropească din nou visele.

Aşa-s amanţii, egoişti, te-ar vrea îngenunchiatӑ pe vecie! Şi, da, eu recunosc şi în suflet şi în faţa oricui: iubesc… pantoful cu toc!

Cine are nevoie de el?

Fără îndoială, pantoful cu toc nu e şi nu ne-a fost vreodată prieten de familie. Cam pe la vîrsta cînd aflam cu stupoare că fetele nu sînt aşa de înalte precum par şi nu au picioarele atît de subţiri pe cît le arată, eu păşeam cu graţie pe balerini sau teneşi, zi după zi.

În liceu, nici măcar de dragul ochilor aproape rimelaţi din naştere ai colegului de clasă, declarat de toată lumea atracţia şcolii, după care suspinau în tăcere toate purtătoarele de fustă dintr-a doişpea, ba chiar şi unele profesoare, n-am asortat ţinutelor mele decît tălpi plate, lipite de pămînt. La banchetul de final i-am fluturat şăgalnic mamei o explicaţie aiuristică de genul ”eu nu pot să dansez pe catalige!”, iar biata de ea mi-a zîmbit cu subînţeles că nu se bagă între mine şi-o amintire memorabilă. Şi mi-a cumpărat tot balerini, iar eu m-am bucurat că n-o să mă fac de rîs tocmai de faţă cu misele din clasă că n-am învăţat să merg pe tocuri nici pînă la optsprezece primăveri! La drept vorbind, nici mama n-avea cine ştie ce înclinaţie pentru pantofii cu toc, dar oricum avea mai multe perechi decît bunica, căreia îi semăn întrucîtva, căreia nu i-a ascuns şifonierul mai mult de trei perechi de pantofi eleganţi, lucioși, înalţi.

La facultate, ţinute comode pe toată linia, adică jeanşi şi teneşi, fuste facultativ, adică minute de somn în plus în fiecare dimineaţă cînd pe colege le prindeau zorile asortîndu-şi hainele cu tocuri de mărimi mai mici sau mai mari. Şi n-a fost de mirare pentru nimeni faptul că, la sfîrşitul cursului festiv, eu am aruncat toga cel mai sus, pentru că am sărit cît n-au putut toate fetele la un loc, de frica vreunei rupturi de toc, sau a măritişului anunţat de un astfel de incident. Ştiu că abia mă zăresc în poză, noroc că mi-s înaltă cît de cît, dar “eu sunt o fire activă, eu nu am nevoie de tocuri! Niciodată!”

Recunosc, au mai fost încerceri eşuate de împrietenire cu tocurile mamei prin casă sau pe trotuare accidentate de provincie, tentative zglobii de urcat scările blocului pîna la ultimul etaj, pentru împrietenire cu toanele feminine zice-se…Şi toate trecătoare şi zadarnice în faţa tendinţelor! Pînă la Ziua Z cînd, paf, planetele s-au aliniat perfect pentru mine și mi-am zis hotărâtă: “Eu de-acum îmi cumpăr numai stilettos!”

Viaţa are gust, moda are sens

Fireşte că nu am ştiut cu ce se mănîncă stilettos pînă cînd, paralizată de o febră musculară atroce, am hotărît că am nevoie de un consultant de imagine – a se înţelege o revistă cu renume internaţional – care să mă înveţe A,B,C – ul fiecărui tip de toc.  Are şi iubirea asta de pantofi o noimă: o înălţime personalizată, destinată fiecărei purtătoare, în funcţie de ocazie, stare sufletească şi, de ce nu, de… ambiţie!

Eu n-am planuri mari de fashionista, dar îmi place să simt gustul unei ţinute reuşite, completate de un toc potrivit, ca un accesoriu magic, care îmi creşte brusc barometrul bunei dispoziţii cînd îmi simt muşchii picioarelor deodată tonifiaţi sau cînd îmbrăcămintea altădată dătătoare de bătăi de cap se aşază perfect în oglinda zîmbitoare. Amorul de pantofi slăbeşte, nu e glumă! Şi portofelul, şi picioarele! Duc greul fiecărei întîlniri, am murit şi am înviat de zeci de ori pe tocuri cui de şaisprezece centimetri, însa ce-ar fi dragostea fără suferinţă? Poate un drum lung dar odihnitor pe un nor roz, pufos, rotund şi perfect… Ei, la cîte nu visează omul cănd „călăreşte” o pereche sălbatică de pantofi cu toc!?

–––––-

Text scris de Mihaela Grădinaru, în urma provocării mele și pentru Ziua Națională a Femeilor #PeToc, organizată pe cei de la fashionup.ro. Pe 14 septembrie, FashionUp oferă reduceri importante la toate modelele de pantofi din oferta magazinului, timp de 24 de ore.