Discuţia despre filmul european versus filmul american poate că o să îşi aibă cândva locul acilea pe blogul meu. Căci multe ar putea ieşi din discuţia asta, zău… Cu menţiunea că eu voi fi de partea (dacă regula jocului va spune că trebuie musai să alegem o parte) pe baricada americană, care nu înseamnă doar Transformers 3 sau alte de astea, desigur, indiferent de ce zic talibanii filmelor de artă europeană. Dar toate acestea la vremea lor…

Căci am altceva a vă spune. Şi anume că ieri am văzut, dintr-o pură întâmplare (eram într-o pauză competiţională, aşteptam să vină copiii acasă), filmul spaniol „Salir pitando„. Tradus în română (nu foarte inspirat, zic) „Fluierul final”. E despre un arbitru de fotbal, care află că fosta lui nevastă şi-o arde cu tuşierul său şi află asta exact înaintea unui meci teribil de important, de unde o grămadă de peripeţii chiar reuşite.

Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut. Pentru că totul a fost natural pe ecran, nu s-au căznit să se arate cât sunt de europeni (ironie fină precum barosul la adresa unor ntelectuali), ci pur şi simplu au mers pe nişte formule clasice de umor de situaţie, cu un joc foarte bun al actorilor principali – Guillermo Toledo, Antonio de la Torre – , condimentat de – fireşte, nu putea să lipsească :D – un happy end de toată frumuseţea, adică un film numai bun de văzut pentru când nu prea ai ce face acasă şi nici nu te-ai uita la ceva americănesc, fireşte :))

Din păcate, pentru că, v-am spus, am căzut din întâmplare pe film, habar nu am pe ce post l-am văzut. Dar, dacă îl prindeţi, uitaţi-vă. Merită :)