Când au apărut primele puşcoace, cei care s-au revoltat cel mai tare au fost cavalerii. Ştiţi voi, ăia mai zbanghii, călare pe cal şi în cautare unei demoazele, pentru care degrabă să scoată paloşul şi să îl învârtoşeze în cuirasa altui cavaler, şi ăla zbanghiu sadea. „Nu este corect!„, spuneau ei. „Orice limuric, cât de aşchilambic, poate să tragă cu puşcociul în mine. Unde este spiritul cavaleriei, unde este lupta adevărată, unde este egalitate de şanse între cei puternici, aşa, ca noi, cavalerii?„, spumegau ei. Doar că au spumegat degeaba. Căci vremea lor a trecut. Şi au dispărut plângând vremurile de mult apuse, în care ei făceau legea şi, dacă îmi permiteţi o virare abruptă înspre contemporaneitate, îşi făceau legile.
Hai să admitem, pentru continuarea demersului comunicaţional de mai sus, că în zilele noastre cavalerii ăştia sunt politicienii. Da, ştiu, este o forţare aproape nemernică din partea mea, căci de multe putem să îi bănuim pe aceşti vremelnici primitor de vot, dar numai de cavalerism nu. Dar, repet, fac această forţare ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să zic.
Eşecul lamentabil al cavalerilor politicieni din 2014 de a mai fi ceea ce au fost cu ani în urmă este o lecţie istorică pe care un popor, altminteri cuminţel şi cam băltos, le-a dat-o, via social media. Căci în 2014 puşcoacele din vechime au însemnat facebook, twitter, bloguri şi alte cele puşcoace din rastelul 2.0. Ocazie cu care îmi permit să declar sfârşitul cavalerismului politicianist românesc de sorginte comunistoidă şi degrabă perfidă.
Ce ar trebui să înveţe politicienii din zmetia pe care poporul carpato-danubiano-pontic le-a administrat-o? După mintea mea, cam ce zic mai jos.
Vremea şmecheriilor făcute pentru că, nu-i aşa, „avem cam 87,56% din presă, deci putem bobina cum vrem noi” a trecut. A fost aruncată de lumea 2.o la coşul istoriei. Pentru că acum orice posesor de mobil şi de cont de facebook este o instituţie de presă (termen generic, desigur) în sine. Şi nu poţi controla, oricât de cavaler jmeker te-ai crede, milioane de jurnalişti 2.0. Doar un imbecil poate crede că ar reuşi, la o adică, să facă asta. Revolta unui singur român, care a pus o poză pe facebook, a fost acel foc de armă modernă, care a atras milioane de alte focuri de armă. Cu care, fireşte, i-au ciuruit pe cavalerii politicianişti, ridicoli, îngâmfaţi, vetuşti.
Social media înseamnă cea mai înaltă formă de democraţie informaţională. Pentru că esenţa unei democraţii adevărate este că vocea fiecăruia trebuie să fie auzită. Niciodată până acum aşa ceva nu s-a putut întâmpla în România. Niciodată până acum o singură voce nu a avut atât de multă putere. Niciodată până acum un singur român nu a avut atâta putere de convingere. Democraţia 2.0 a fost cel mai frumos sprijin pentru democraţia de la urne. Pentru că, indiferent de candidatul pe care au pus ştampila, românii 2.0 au fost la vot şi au convins alţi români să meargă să voteze. Iar asta, pentru mine, este ceva fabulos, motiv pentru care mă înclin şi spun RESPECT!
Politicienii care au înţeles din ce s-a întâmplat că trebuie să înceapă să se zbenguie masiv în 2.0 au înţeles doar pe jumătate care-i faza. Căci nu a avea o pagină de facebook cu 879786467567 de Likeuri şi un engagement rate care depăşeşte applause rate este vorba. Sau, mă rog, şi asta contează, doar că nu înseamnă aproape nimic raportat la esenţa a ceea ce trebuie să facă cu adevărat un politician: să facă lucrurile cum trebuie. Fără învârteli, fără ascuns rahatul pe sub te miri ce preş, fără abureală. Asta este adevărata lecţie pe care politicienii trebuie să o înveţe.
Precendentul pe care democraţia 2.0 l-a stabilit la aceste alegeri va fi piatră de temelie pentru jurisprudenţa electorală de acum înainte. Nici un politician nu va mai putea să se uite cu superioritate la nici un român. Nici un politician nu va mai putea să îşi calculeze învârtelile electorale în termeni de „eşantion reprezentativ”, „corp electoral captiv” and shit. Pentru că acum ştie că ROMÂNUL, oricare dintre noi, are în mână o armă care îl poate face să devină cât 78 de eşantioane reprezentative. Căci puşcociul social media a fost scos de la naftalină, armat şi pus la îndemână.
Români, să nu uitaţi niciodată că 16 noiembrie 2014 a fost ziua în care aţi pus mâna pe o armă teribilă. De care orice politician se înfioară…
RESPECT!
9 thoughts on “Români, să nu uitaţi niciodată că pe 16 noiembrie 2014 aţi pus mâna pe o armă teribilă!”
Bine spus !
Pingback: Despre campanie și ce înseamnă „baron local”
Pingback: Despre campanie și ce înseamnă „baron local”
Sincer vorbind, cred ca-i doare-n cur pe bravii politicieni romani de puterea strazii. S-a dovedit in trecut si se va dovedi si pe viitor ca „strada” n-are decat sa tipe cat vrea, sa urle daca trebuie, sa se cotonogeasca cu jandarmii daca trebuie, fiindca cei care detin cu adevarat puterea sunt actorii economici importanti din spatele politicienilor. Iar acesti „actori economici” au reprezentanti in politica nu doar intr-un partid, ci in mai multe; ba chiar politicienii insisi sunt atat de inruditi intre ei de nu mai stii care din ce partid face parte, sau din ce partid a plecat si in ce partid a ajuns. Pe 16 noimbrie a fost o demonstratie de mobilizare e adevarat exemplara, dar nu strada a fost cea care a facut diferenta; cartile fusesera deja facute de altii, care nu pierdeau nimic indiferent cine ar fi iesit candidat. Ceea ce vreau sa spun este ca o victorie poate sa fie populara, dar daca va fi autentic populara va fi imediat confiscata prin interpusi de cei care trag intotdeauna sforile, si anume mai marii sistemul corporatist.
Mă Cristi, bine scris-ai tu, da’ aia cu poporul carpato-danubiano-pontic… stiu si eu? Au fost si de-aia, da’ totusi, mai putin de jumatate dintre ei si oricum eroii cam erau ceilalti. Bine, nici sa-i zici carpato-danubiano-johannic nu merge, ca totusi, a castigat cu diferenta de vreun milion de voturi si nu-i putem ignora pe ceilalti. Da’ gaseai si tu o formulare, ca deh, baiat destept.
Intr-o comunitate internationala destul de secreta (unde eram vreo 3 romani da’ unu’ a plecat, ca nu ii plac lui regulile multe) au postat nemtzii…
„Rumanien is annex”. Nota bene, n-au zis anschluss, termenul din germana pentru a anexa. Si bancuri, faze, hai bah ca ar trebui sa le acordam ceva recunoastere si saxonilor din Transilvania… toti aia trei care au mai ramas pe-acolo!
Dar, printre altele, m-au intrebat pe mine care e faza cu puhoaiele de cetateni iesiti la vot prin tarile lor. Ce se intampla in tara de e asa mare deranj.
Si le-am explicat. Cum stam de 25 de ani sub talpa aluia care voteaza cum stie deja toata lumea ca voteaza. Cum Partidul s-a tot rebranduit si a tot pacalit oameni (da, da, „electorat captiv” si toate prostiile). Cum se fura voturile ca in codru. Cum pe nenea asta nu l-au votat ca are musai un sivi impresionant, ci pentru ca parca n-are legatura cu perioada de trista amintire. Are si sivi de toata stima, desigur, contextual vorbind.
Dupa intregul perete de text, pe care nemtzii, sincer, l-au sorbit cu pofta, a venit si o reactie care m-a facut sa rad: ahaaaaa, ACUM inteleg de ce se tot zice ca Romania si Bulgaria nu erau pregatite de aderarea la UE!
Alta reactie misto a fost unul dintre maghiari (de care sunt foarte apropiat in acea comunitate, tipii sunt foarte misto), care mi-a zis ca vede similaritati multe tare cu stangistii lor (stii, probabil, de problema pe care au avut-o cu partidul lor de stanga: http://en.wikipedia.org/wiki/Ferenc_Gyurcs%C3%A1ny%27s_speech_in_Balaton%C5%91sz%C3%B6d_in_May_2006 ) si pe urma am inceput sa comparam diverse chestii din vietile politice.
Vorbesc serios cand spun ca am facut marketing tarii. Cu civismul romanesc de peste hotare, cu explicatiile din care au inteles ca ASTIA sunt romanii adevarati, care nu vin peste hotare sa dea in cap, iar daca vin ar cam prefera sa se intoarca la un moment dat, si asa mai departe. Toti ne-au felicitat. Un american a bagat si o faza „aaa, da, Lohannis” si o poza cu Lindsay Lohan, in fine, a fost serbare mare. M-am simtit ca un mic ambasador. Si nota bene, eu acolo sunt „gypsy” (alint, desigur, mai nou se leaga si de maghiari zicandu-le gypsy, ca ce mi-e Bucuresti, ce mi-e Budapesta…) iar germanii sunt nazi, americanii sunt, in general, ‘muricans, etc. Deodata „tiganul” a devenit subiectul scosului de palarie.
Pe B1TV am prins o faza cu coltul urechii: zicea Radu Banciu ca rezultatul este la fel de uimitor ca si scorul de 1-7 din meciul Brazilia-Germania, de la campionatul mondial de fotbal. Am postat-o si tare, tare mult le-a mai placut remarca. Mai ales ca fusesera mai toti acolo cand se desfasurase meciul cu pricina si toti au ras cu lacrimi vazand toate bancurile care s-au facut pe net.
Comentarii sincere cu „bai, inteleg ca omul asta va va prinde bine” sau din alea mai afective, lasa ba, „kraut-ul” va face ordine, sa speram ca nu devine prea lebensraum-istic.
Da, a fost o zi in care nu am mai sters pe jos cu compatriotii mei.
Salut. Ai incercat sa iti citesti comentariile de pe mobil??? Nu se poate.
Nu-i mulțumesc Celui de Sus cum ar fi cazul,ci iți mulțumesc ție și in general tinerilor care mă fac să fiu și eu tânără !Mă bucur că am prins asemenea vremuri ,dar mai ales mă bucur fiindcă voi ați făcut posibilă repatrierea fiului meu după 8 ani de Canada.Daca nu era forța f.book-ului și a net-ului …să-i trăiască motoarele de căutare,nu se mai gândeau copiii noștri la intoarcerea acsaă.
Pingback: Cum am învăţat din social media să-i iubesc din nou pe români - Cristian China Birta
Pingback: Preşedinţii dezamăgirilor noastre - Cristian China Birta