06.12.2016

Preşedinţii dezamăgirilor noastre

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Suntem la 25 de ani de la Revoluţie. Un sfert de secol în care, grosier spus, românii au învăţat că democraţia este, dacă nu cea mai bună formă de guvernământ, măcar cea potrivită pentru ei. Şi au învăţat asta prin exerciţiul dur, dar necesar al dezamăgirii continue.

Calapodul după care s-a măsurat constant dezamăgirea naţională când vine vorba despre politicieni a fost cel al alegerii preşedintelui. Pentru că una din constantele exercitării dreptului democratic de a vota a fost că românii s-au uitat la preşedinte ca la tătucul suprem, un reflex venit din jumătatea de secol de comunism. Sigur că sentimentul ăsta de tătuc a mai suferit ajustări pe ici, pe colo şi este mult mai slăbuţ acum, dar asta se datorează exclusiv schimbului de generaţii, nu unei deşteptări naţionale pe linie de înţelegere masivă a democraţiei. Căci acum, la 25 de ani de la căderea lui Ceauşescu, putem spune că a trecut o generaţie. Iar asta se vede. Şi o să se vadă din ce în ce mai tare, pe măsură ce generaţia noastră, a celor în jurul vârstei de 40 de ani, vom face loc celor care vin din urmă, mult mai pregătiţi să fie cetăţeni decât am fost noi.

Fiecare preşedinte pe care l-a avut România a dezamăgit crunt. Şi simt că folosesc un cuvând modest faţă de umorile pe care le-a stârnit în coraconul românilor prestaţia fiecărui preşedinte pe care noi, cu voturile noastre, l-am cocoţat în dealul Cotrocenilor.

Îmi pare că cel mai important lucru pe care l-am învăţat în aceşti ani de exercitare a armei teribile, care este votul a fost să ne ajustăm corespunzător aşteptările pe care le avem de la cei pe care îi cocoţăm în funcţia de preşedinte. Pentru că am învăţat, cu greu şi cu chinurile de rigoare, să nu ne urcăm pe culmi abrupte de susţinere a preferatului nostru (aşa cum făceam în primii ani de pseudo-democraţie), pentru că, în timp, am înţeles că singura certitudine a acestor culmi de susţinere este că avem de unde cădea mai abitir în hăurile majestice ale dezamăgirii în care preferatul nostru, odată ajuns în funcţie, ne-a atuncat prin prestaţia sa lamentabilă ca preşedinte. Cred cu tărie că renunţarea la bazarea deciziei de vot pe considerente umorale, viscerale, de un sentimentalism găunos este unul din câştigurile civice ale societăţii noastre în tot acest timp. Căci votul acordat cât mai raţional cu putinţă înseamnă un vot pe atât de democratic.

Vă spun de pe acum că şi Iohannis ne va dezamăgi. Nu ştim încă în ce măsură şi pe ce coordonate, dar o va face. Numai că acum suntem pregătiţi de această dezamăgire. Mă rog, cei mai mulţi dintre noi. Cei care am votat cât de raţional am putut şi nu pe motivul că „să dăm UE lu ălalant„, ci pentru că, în ciuda unor reţineri absolut fireşti când vine vorba despre un politician, am considerat că cel pe care îl votăm va face ceva. Şi am votat nu pentru a-l opri pe celălalt, ci pentru a oferi celui pe care îl dorim ca preşedinte oportunitate de a ne dezamăgi un pic mai puţin decât predecesorul.

Acum suntem pregătiţi să fim dezamăgiţi. Şi suntem pregătiţi pentru că înălţimea de la care încrederea noastră în Iohannis ne va arunca în dezamăgire este mult mai mică decât în cazul celorlalţi preşedinte. Măcar cu atât am rămas din celelalte alegeri şi din prestaţia predecesorilor: am exersat exerciţiul dezamăgirii democratice şi acum suntem pregătiţi să fim dezamăgiţi din nou. Doar că mai puţin decât altădată.

Aş vrea din tot sufletul ca preşedintele Iohannis să nu mă dezamăgească într-o singură privinţă: recuperarea unui limbaj decent în viaţa politică. Să îl văd campionul renunţării la flegma băsesciană şi al desprinderii de miştocăreala răhăţească a lui Ponta. Să văd că avem un preşedinte pentru care a vorbi normal, firesc, democratic (în esenţă) reprezintă una din constantele de bază ale discursului său. Am încredere că aşa va fi. Chiar dacă nu e mare. Căci cu cât e mai mare această încredere, cu atât o să fiu mai dezamăgit.

proteste-alegeri-2014-46-640x425

Foto: Dragoş Asaftei

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Da, există democraţia poporului în China! Când vorbim despre ţâţe…

Trăzni-l-ar zeii de card de sănătate! Sau nu?

4 comentarii

  1. marți, 6 ianuarie 2015, 22:23

    Imi place textul, e cursiv. Se rostogolesc frumos cuvintele in pagină. :)

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde
  2. luni, 18 mai 2015, 12:14

    […] nu mai așteaptă nimic de la politic, de la politicieni. Pentru că a exersat destul în 25 de ani exercițiul dezamăgirii politice. Și măcar atât știe acum poporul: la cât ne-a luat politicul, nu mai are rost să dăm […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *