Când imediat faci 40 de ani şi ai o viaţă teribil de activă (uneori prea activă, cum îmi zic la mişto unii…) şi, totuşi, bifezi nişte premiere, se cheamă că e fain, tare fain ce mi-am ales să fac în civilie, ca să zic aşa :D Spre exemplu, să vă raportez cum a fost seara de ieri, când am văzut pentru prima oară în viaţă, o piesă de teatru în direct, doar că era jucată la 200 km depărtare.

Piesa este „Rinocerii„, spectacol de Eugen Ionescu, montat de Robert Wilson, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Pe care piesă eu am văzut-o în Bucureşti, în direct, la Grand Cinema & More, despre care am înteles şi mai bine cu această ocazie despre ce este vorba când se numeşte spaţiu cultural, nu doar cinematograf.

Cumva feelingul pe care îl ai când urmăreşti în direct o piesă de teatru, care nu este jucată, totuşi, în faţa ta, este unul ciudat. Adică tu eşti pregătit mental pentru teatru (fără popcorn şi bere :D), adică intri într-o anumită stare, doar că realitatea este că te uiţi ca la un film. Sau, ca să păstrăm parametrii de „în direct”, ca la un meci de fotbal :)) Adică este live, în faţa ta, dar nu lângă tine, cum ar veni. O senzaţie interesantă, care chiar mai merită experimentată.

Din punctul meu de vedere, o astfel de experienţă are anumite avantaje. Pe care, la modul ordonat, vi le dau cu liniuţe mai jos:

– Te bucuri de un spectacol, la care, altfel, este destul de greu să ajungi. Adică, în cazul „Rinocerii”, ca să îl vezi ar fi trebuit să mergi până la Craiova şi, fireşte, să te întorci de acolo, başca faptul că (aşa cum aş fi făcut eu doar ca să am ocazia să beau o bere cu bloggerii de acolo, dreaqu de simpatici :D) ţi-ai fi luat şi o cazare şi ai fi avut nişte cheltuieli extra-culturale, cum ar veni. Aşa, însă, iote că nu m-am deplasat din Bucureşti, dar am reuşit să văd piesa.

– Creşte brusc (mă rog, în condiţiile în care o să se mai facă de astea, desigur) oferta ta culturală, adică ai de unde alege mai vârtos! Mai ales că – este o chestiune de probabilitate culturală, ca să zic aşa – alegerea unei piese care să fie oferită în direct, la sute de kilometri depărtare, presupune că respectiva piesă este de mare angajament (aici sintagma presupune multe înţelesuri, admit asta…), care – bref – a stârnit oareşce interes şi există cerere pentru ea în condiţiile de „în direct”, cum spuneam.

– Treci peste acea stare de stânjeneală, pe care cei care fac parte din tagma celor ca mine (adică ne cam pică prost când nu rezonăm – ca să nu zic mai rău… – cu o piesă, de parcă am fi avut vreo contribuţie la nereuşită sau ceva) o experimentează în anumite momente. Faptul că actorii nu sunt chiar în faţa ta, deşi tu i-ai văzut performând în direct, îţi oferă o anumită lejeritate în a nu te simţi prost că nu ţi-a plăcut/nu ai înţeles ce tocmai ai văzut. Cum mi s-a întâmplat mie cu „Rinocerii” aseară, când nu m-a prins piesa cam de loc. Spun „cam” pentru că ce m-a ţinut să o văd până la capăt a fost curiozitatea şi foarte buna scenografie. În rest, a cam trecut pe lângă mine…

– Un spaţiu cultural precum Grand Cinema & More îţi dă idei. Adică începi să te gândeşti pe sistemul „cum ar fi dacă…„. Adică ce fain ar fi ca, pe lângă transmisiuni în direct de piese de teatru jucate la mare depărtare, pe lângă spectacole de operă sau de balet (apropo, să nu uitaţi că puteţi câştiga un sejur la Teatrul Bolsoi din Moscova), pe lângă alte isprăvi de gen, să se mai întâmple şi alte lucruri. Ce fel de lucruri? Nu ştiu. Dar ne putem gândi, cum spuneam :)

Acestea fiind spuse, mai zic atât: cum faza cu „Rinocerii” în direct mi-a deschis apetitul, următoarea mişcare este să mă duc să văd un spectacol de balet, în aceleaşi condiţii…