Când vine vorba despre religie şi cum se pupă orice fel de religie cu feng shuiul meu, îl citez pe Tom Hanks (mă rog, personajul Robert Langdon, pe care îl joacă în ceva film din seria aia cu conspiraţii cu îngeri şi de astea): credinţa este ceva ce încă nu mi-a fost revelat. Desigur, comit intenţionat eroarea de a confunda sau suprapune credinţa peste religie. Dar, dacă îmi permiteţi, asta este un trend din care, cu voia dumneavoastră, îmi acord libertatea de a face parte.

Dacă ar fi să îmi aleg o „meserie” din „nomenclatorul” religios, mi-o aleg pe aceea descrisă atât de frumos de Luis Landero, în excelenta carte „Portretul unui bărbat imatur„: sunt un ateu, dar un ateu nepracticant. Căci, având în vedere că orice formă de a mă manifesta religios mă lasă mai rece decât o unghieră lasată pe noptiera unui centru de cercetări arctice părăsit din lipsă de fonduri, şi reţiproka e valabilă, adică nici ateismul nu este ceva care să mă coafeze decisiv. Căci, parol, nu ai cum să te declari ateu convins decât dacă te interesează toată faza cu religia, pe care o foloseşti (de cele mai multe ori la sictir pe sistem de frondă) ca termen de comparaţie. Necesar, dar nu suficient, desigur.

Recunosc, însă, că sunt, din când în când (şi doar atunci când, din diverse pricini, mă apucă o moleşeală existenţială relativ inexplicabilă), simt un fel de invidie pe cei care cred. Şi care practică ce cred. Pentru că există în viaţa lor confortul pe care credinţa ţi-l oferă ca un punct de permanentă revenire, ca acel punct de sprijin arhimedian, în jurul căruia se învârte lumea credinciosului. O falsă stabilitate, dacă este să mă întrebaţi, dar atât de frumoasă…

În tinereţile mele, spumegam împotriva religiei, indiferent de zeul la care religia obliga oamenii să se închine. Căci, make no mistake, orice formă de religie aduce cu sine obligativitatea implicită de a te supune unei fiinţe supreme. Chiar dacă există anumite religii care nu cer asta în fişa postului, faptul în sine că spun „ăsta e Şefu Mare” înseamnă fix ce am zis mai sus. Restul sunt poveşti ntelectuale. Faine, desigur, dar nu schimbă datele problemei. Mă enervau teribil atunci fariseismul religios, formele împopoţonate ale clerului, luatul la pilă până la transformare în kitsch a cărţilor fundamentale ale fiecărei religii, interpretarea lor la modul ridicol, de multe ori.

Dar mi-a trecut… Şi pentru că am îmbătrânit şi am înţeles că unele lupte nu merită purtate pentru că nu sunt luptele tale, dar mai ales pentru că mi-am dat seama de un adevăr teribil. Greu digerabil pentru un ateu nepracticat aşa cum sunt eu, dar universal valabil: unii oameni au nevoie de religie, pentru că altfel nu pot să îşi manifeste credinţa. Unii oameni sunt atât de speriaţi de libertatea de a crede în ceva fără nişte „garduri” trasate de o religie instituţionalizată încât sunt în pericol de a nu mai crede. Unii oameni suprapun într-o asemenea măsură religia peste credinţă (şi invers) încât o discuţie despre cei doi termeni seamănă cu o discuţie într-o doi ultraşi despre Steaua şi Dinamo. Adică degeaba.

În timp, deşi urăsc profund mizeriile pe care oamenii le-au săvârşit în numele religiilor (aici nu există excepţii, toate religiile au ghiolbanii lor), fluturând stindardul credinţei (desigur), am ajuns să înţeleg rolul masiv pe care religia organizată l-a avut în a oferi oamenilor simpli o schemă şi mai simplă de a exista. Şi – în esenţă şi fără să intrăm în detalii acum – să îi ducă înainte pe drumul către viitor, către civilizaţie. Cu toate mizeriile, cu toate excesele, cu toate încrâncenările. Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, uitaţi-vă la orice mare civilizaţie cum a folosit religia (nu credinţa, da?) ca să îşi ducă programul la împlinire (ca să zic aşa). Şi, pentru că e mai la îndemână, imaginaţi-vă ce ar fi fost Europa de astăzi fără creştinism, această patrie fără ţară, dacă îmi permiteţi să îi spun aşa. Doar gândiţi-vă un pic…

[Tweet „Cred că cel mai mare păcat al religiei este că îţi distrage atenţia de la credinţă.”]

Asemenea unui magician (era să zic hoţ de buzunare…) care te face să te uiţi la ceva doar ca să îţi distragă atenţia de la ce face cu adevărat. Şi, pfoai, te lasă cu gura căscată. Doar că, vedeţi voi, este scamatorie, truc. Vrăjeală, nu vrajă. Pentru că atunci când gândurile tale sunt la purtatul baticului în biserică, nu la cele sfinte, atunci când sufletul tău simte spaima permanentă că nu o să ajungă în rai, în loc să se lase cuprins de bucuria de a trăi viaţa asta pe care o avem, atunci când ne rugăm pe texte servite, în loc să lăsăm inima să vorbească în locul cărţilor, ei bine, mai daţi-o dracului de treabă.

Din păcate, după cum spuneam, eu nu am ajuns în acel moment (iluminare, îi spun unii; prosteală, îi spun alţii) în care să ajung să cred într-o fiinţă supremă (termen generic, fireşte). Aş vrea. Pentru că viaţa ar fi mult mai uşoară. Dar, poate, nu la fel de frumoasă. Nu am de unde să ştiu. Speculez doar. Însă feng shuiul meu de acum, când vă scriu aceste rânduri, se sparge de râs numai la gândul că aş putea, într-un fel sau altul, să mă rog sau să venerez sau alte de astea ceva sau pe cineva de undeva din imensitatea spaţiului sau din imensitatea spirituală. Deocamdată, zic. Încă mai sper…

Şi mai sper că, atunci când acel moment va veni, voi înţelege că adevărata biserică a oricăruia dintre noi este sufletul nostru.

Mugur Pop mi-a servit o lecţie pe neaşteptate, din care am înţeles că treaba cu spiritualitatea nu e chiar aşa cum îmi imaginam eu. Sigur, asta complică lucrurile. Căci să mai bagi o variabilă în şi aşa atât de complicata ecuaţie religie versus credinţă seamănă cu a mai aduce un rapidist la o întâlnire paşnică dintre un stelist şi un dinamovist. Dar, pe de altă parte, dacă ar fi fost uşor, nu ar mai fi fost greu, nu-i aşa? :)

În rest, vorba fabulosului Kevin Spacey.

http://youtu.be/4pMZqMNNQJE