Anul acesta se împlinesc 25 de ani de când am terminat şcoala generală. Un sfert de secol… Şi nu a trecut nici un an de atunci în care să nu mă gândesc cu mare, mare drag la acele vremuri. Este drept că, pe măsură ce îmbătrânesc, nostalgia devine din ce în ce mai puternică. Aşa cum este şi normal :) Iar printre amintirile cele mai dragi sunt cele în care, alături de băieţii din clasă, băteam mingea, de fiecare dată când prindeam câteva momente, pe terenul de sport din curtea şcolii.

Atunci, cu mintea de copil, ştiam doar atât: joc fotbal cu prietenii mei. Dar, în timp, am înţeles că acele momente au fost decisive pentru ca eu să devin omul care sunt acum. Pentru că „bătutul mingii” alături de colegii mei m-a învăţat un lucru fundamental: în viaţă, cel mai important lucru după familie este echipa.

Am învăţat atunci (deşi nu am realizat asta în acele vremuri) că doar a juca în echipă înseamnă să joci cu adevărat. Nu doar pe teren, dar şi în tot ce faci în viaţă. Căci abia atunci când ştii că te poţi baza pe cei din jurul tău şi că, la rândul tău, le oferi sprijin poţi să spui că ai înţeles că a trăia prin şi pentru ceilalţi înseamnă, de fapt, să îţi trăieşti cu adevărat viaţa.

Atunci era mai uşor pentru un copil să facă sport. Din foarte multe motive. Şi pentru că nu exista internet, şi pentru că nu existau atâtea alte distracţii, dar şi pentru că – foarte important! – existau terenuri (şi de sport, dar şi de genul „curtea blocului”) unde se putea bate mingea la greu. Acum e mai complicat, ştiu. Dar, tocmai de aceea, cred că trebuie să facem toţi eforturi să le oferim această posibilitate.

Mama mea a fost dascăl. Şi am văzut în anii de după Revoluţie cum acest statut (la care noi ne raportam cu sfinţenie) a suferit modificări radicale. Şi în ceea ce priveşte percepţia în rândul elevilor, dar mai ales (mă doare sufletul să scriu asta…) în ceea ce priveşte modul în care dascălii se văd pe sine, modul în care îşi înţeleg rostul lor în lumea modernă. Iar mulţi dintre dascăli, forţaţi de vremurile sub care suntem, au uitat că datoria lor este nu să le spună copiilor ce au de învăţat, ci să îi înveţe să înveţe lumea din jurul lor.

Din fericire, există şi dascăli care, mai ales în condiţiile actuale, sunt exemple extraordinare de înţelegere a misiunii lor. Şi care reuşesc, de cele mai multe ori din nimic, să ofere copiilor mult mai mult decât statul, şcoala sau părinţii (din diverse motive) le oferă. Aceştia sunt ceea ce eu numesc generic dascălii cu iniţiativă. Pe care îi salut cu deosebit respect şi în faţa cărora îmi scot pălăria.

Fac un apel la aceşti dascăli cu iniţiativă. Pe care îi felicit că nu fac parte din categoria celor care aşteaptă să se întâmple ceva, orice, din partea nimeni nu ştie cui, ci fac ei lucruri, sunt pro-activi. Pentru că ei sunt cei care au înţeles că atunci când faci un pas înspre ceva, drumul către acel ceva este cu un pas mai scurt. Şi, aşa cum ne învaţă înţelepciunea chineză, orice călătorie, oricât de lungă ar fi, începe cu un prim pas.

Fac un apel, deci, către aceşti dascăli să răspundă provocării Holcim, care caută şcoli din România, cărora să le facă un teren de sport de nota 10 (daţi click cu încredere să vedeţi ce aveţi de făcut). Aveţi, pe scurt, paşii mai jos, cu menţiunea că 4 septembrie este data limită până la care se mai acceptă propunerile de şcoli.

Închei prin a vă mai spune că, tot pe terenul de sport, am învăţat un alt lucru care m-a urmărit întreaga viaţă şi pe care îl aplic constant: dacă nu intri în teren, nu vei şti niciodată dacă ai fi câştigat sau nu :)

Succes tuturor şcolilor participante!