De ceva vreme, m-am surprins că, dintre jdemiile de cărţi care îmi ajung în faţa ochilor grăbiţi, mă chiorâsc mai abitir (permiteţi-mi expresia, hai merci) la cărţile de călătorie şi la cele gen jurnal personal. Asta, desigur, pe lângă cele de istorie (în special de istoria magnificului Imperiu Roman), care rămân numero 1 în ceea ce mă priveşte. De ce acum, mai înspre bătrâneţe, cum ar veni, mă lovit damblaua cu cărţile de călătorie (căci despre astea vreau să vorbesc acum)? Mi-e greu să vă răspund. Aşa că decid intempestiv să nu o fac.

După umila mea părere (care nu e deloc umilă, dar zic şi io ca să nu mă acuzaţi de #aroganţă), există fix 4 categori de cetitori, care îşi preumblă ochişorii pe astfel de cărţi. Cu menţiunea că, desigur, există oameni care fac parte din toate categoriile sau doar din două. Sau din 3.

Categoria 1. „Vreau şi io, mâncaţi-aş biletul de avion!„. Din această categorie fac parte oamenii care, în timp ce sau după ce citesc o carte de călătorii, simt un junghi ontolgic pe sistem de pus mâna pe mouse şi clicăit întru plecarea spre acele locuri despre care tocmai ce au citit. De prisos să vă spun că, dintre toţi aceştia, cei care şi ajung pe acolo constituie o minoritate demnă de băgat în Cartea Recordurilor la capitolul cea mai minoră minoritate. Dar există. De aia şi vorbim despre ea, ar fi culmea să nu.

Categoria 2. „Dreaqului, încă un loc în care nu o să ajung„. Cititori acerbi, stimabilii din această categorie sunt cunoscuţi şi sub denumirea ştiinţifică de fotoliorum perpetus, căci punctul culminant al călătoriilor pe care le-au săvârşit în viaţa lor este ceea ce în istoria lor personală se numeşte drumul cu damigeana de la socru din Feteşti până la noi în bătătură. Sunt cei care, din diverse motive, nu călătoresc, nu pot să călătorească, nu vor să călătorească – după caz -, dar care adoră să citească despre călătoriile altora. Să fi primit!

Categoria 3. În engleză li se zice cei 3 F: family, friends, fouls. Adică cei care citesc aumite cărţi (a se citi anumiţi autori) cu care sunt încuscriţi în anumite grade de rudenie – familia – şi, mă înţelegi, dacă tot a scris aia mică atâtea pagini, trebe să o citim, mă înţelegi („vaiii, am plâns la pagina 145„). Sau cei care citesc doar pentru că sunt prieteni cu autorul şi, pe cale de consecinţă, chiar vor să găsească motive de laudă/făcut mişto/subiecte la bere cu autorul cu pricina. Sau fouls, adică cei care intră în categoria probabilistică a lui „am văzut coperta, mi-a plăcut, ce rămâne de făcut, o citesc, căci nu-i scorbut„.

Categoria 4. Velociraftorii. A se observa subtilitatea jocului de cuvinte (precum un baros izbind o pătlăgică uscată). Sunt cei care citesc tot ce prind, nu importă scopul şi durata vizitei, noi citim nu gândim, la noi timpul se măsoară în metri cubi de pagini (coperta nu se pune). Sunt cei care îmi sunt foarte dragi, dar numai din raţiuni de pofticeală. Căci poftesc masiv la timpul pe care îl au la dispoziţie. Ceea ce vă doresc şi vouă.

M-a apucat acest acces de taxonomie pentru că m-am lăfăit zilele astea cu cartea Ralucăi Feher, „America dezgolită de la brâu în jos„. Şi cum înotam (mai degrabă făceam pluta, că era pă sistem de relaxare acribică) prin paginile cărţii, mă tot gândeam cine să fie cei care simt acelaşi lucru ca mine când dau de verbul dospit bine în buzunarele rucsacului pleznit de te miri ceurile pe care le-a izbit, în contra-partidă şi pe sistem de reciprocitate reciproc avantajoasă, Raluca, în călătoriille sale. Căci – îmi ziceam în barba-mi, discret stropită de jumătăţile de bere – trebuie să ai un anumit feng shui ca să citeşti ce scrie colega, mai ales că asta nu e carte de călătorii de aia cum eram noi obişnuiţi nici dacă dai slujbă la biserica scientologică.

O acuz pe Raluca de pervertirea lui Geo Bogza. Cum care Geo Bogza? Cel din care unii dintre noi dădeam teză. Şi pe care, recte, îl iubeam cum iubesc pingunii focile leu pe care le-a văzut autoarea în peregrinările sale. Şi care Geo Bogza ne-a învăţat că a scrie despre o călătorie este o treabă serioasă, calculată, luată permanent la pila observatorului obiectiv, de parcă nu tu, autor, ai face călătoria aia, ci unul la care te uiţi cam cum te uiţi la Animal Planet la documentare, adică din partea astalalată a camerei, cum ar veni.

Pe când Raluca ce face? Scrie de parcă ar fi blogger, doamne iartă-mă… Adică bobinează la greu cu un subiectivism de-a dreptul deşănţat. Ea nu vede, spre exemplu, cum ar trebui, obiectivo-bogzanian, o vamă între Chile şi Argentina, ci se vede pe ea (ar trebui să bag şi „însăşi”, dar nu îmi place formularea asta) priponită acolo, cu nervi la purtător şi cu binoclul retinal pe grăsimile unor pasageri şi pe putoarea (a se citi lene, măh!) vameşilor argentinieni (pe care şi eu am experimentat-o cam tot aşa), adică înţelegem din ce scrie ea nu cum e vama (o informaţie utilă, care ar fi de folos celor aproximativ 54631431532 de români care ajung pe an acolo), ci cum este românca fehereană care abia aşteaptă să treacă vama. Păi se poate, bre Raluca, să ne laşi cu ontologicul nerezolvat în halul ăsta?

Mi-a luat mult să citesc această carte. Pentru că, revoltat tot la două pagini de atitudinea totalmente non-bogzaniană a autoarei, am ţinut să reiau multe pasaje. Ca să am material să îi arunc în faţă toate aceste deviaţionisme de la litera călătoricească. Ceea ce, după cum puteţi vedea, fac.

Şi mai fac ceva: vă recomand „America dezgolită de la brâu în jos” cum nu am recomandat de multă vreme o carte. Pentru că Raluca Feher merită citită ca să înţelegeţi toţi până unde poate merge un autor cu trădarea stilistică! Şi pentru a o încuraja să mai scrie despre aventurile ei. Nu de alta dar, mă înţelegeţi, chiar ducem lipsă de material de studiu din categoria „aşa nu”. Sau era „aşa da”? Hmm…

PS Pentru cei mai încrâncenaţi dintre voi, precizez că mi-a plăcut atât de mult cartea Ralucăi încât nu am găsit resurse decât să scriu la modul în care am scris. Adică subiectiv cât China. Cum mi-e felul :D