Later edit: Cezar mi-a făcut o surpriză foarte plăcută şi, dacă tocmai ce s-a întors din Uruguay, mi-a oferit fotografii de la muzeul fotbalului de pe stadionul Centenario din Montevideo şi din presa vremii din Uruguay cu senzaţionala victorie a echipei noastre. Bonus, foto cu Gazeta Sporturilor de la acea vreme. Mulţumesc, Cezar, mare domn, mare caracter!
Şi dacă tot suntem la acest capitol, hai să vă dau şi cum mi s-a părut mie Montevideo (plus nişte concluzii generale), precum şi una din cele mai dragi amintiri de acolo, adică poza făcută cu Cupa Mondială de Rugby :)
––––––
Anul acesta fac 40 de ani. Vă spun asta ca să înţelegeţi că cea mai mare parte din copilărie mi-am petrecut-o pe vremea comunismului, când a fi copil însemna cu totul şi cu totul altceva decât înseamnă acum în materie de distracţie, timp liber sau cum mai vreţi să îi spuneţi. Erau vremurile când sportul era aproape o religie pentru noi, cei care nu aveam program la televizor, nu aveam reviste, nu aveam nimic din inflaţia de distracţii cu care suntem potopiţi acum, iar internetul era ceva ce ni se părea că am putea vedea doar dacă citeam printre rândurile lui Asimov.
Eroii noştri de atunci erau, în mare măsură, sportivii. Pentru că ni se părea fabulos ce reuşeau să facă acei super-oameni, pentru că emoţia teribilă pe care o simţeam când ajungeam faţă în faţă cu un asemenea „monstru” era ceva care te forma şi care face şi acum parte din tine, pentru că a dori să ajungi şi tu ca ei, ca acei eroi reali, însemna, pentru mulţi dintre noi, că şi-au ales drumul în viaţă.
Pe vremurile acelea, trăiam legenda. Fără să o ştim :) În timp – căci aşa se întâmplă când creşti… – multe din aceste legende au devenit oameni cu biografii, din care am înţeles că nu erau nici pe departe super-oamenii pe care îi credeam noi, ci fiinţe umane cu imperfecţiuni şi cu vieţi ca ale noastre, cu bucurii şi tristeţi, cu împliniri şi cu rateuri. Dar şi cu ceva în plus: cu prezenţa pentru totdeauna în amintirea celor pe care i-au făcut să lăcrimeze la un moment dat :)
Acum, ajuns la aproape 40 de ani, am înţeles că adevărul despre aceşti (super)oameni este undeva la mijloc, aşa cum sunt mai toate lucrurile în viaţă, undeva la mijloc. Şi că adevăratul lor loc în istorie este undeva între legendă şi distrugerea mitului. Şi că tot ceea ce putem noi face acum este să îi onorăm cu amintirea noastră despre ei şi să avem grijă ca această amintire să nu dispară niciodată. Un gest de minimă mulţumire, dacă vreţi, pentru tot ce au făcut aceşti (super)oameni pentru noi.
Astăzi lansez „Re-amintirile sportului„. Adică un fel de rubrică în care vom povesti despre aceşti (super)oameni şi despre performanţele lor extraordinare. I-am spus „Re-amintirile sportului” pentru că exact asta este ideea să ne re- şi re- şi re- amintim aceste poveşti pentru ca ele să nu moară niciodată. Pentru că, nu-i aşa, doar poveştile nespuse mor la un moment dat :)
„Vinovatul” principal pentru această idee este Cristian Frisk. Cel de la care m-am molipsit cu teribila lui dragoste pentru ce înseamnă sport şi cu determinarea lui extraordinară de a nu lăsa amintirile să dispară.
Cristian are onoarea de a începe acestă serie de „Re-amintirile sportului” cu o poveste fabuloasă, cea a lui Constantin Stanciu, care a marcat un gol, deşi… dar vă las să citiţi povestea.
Stanciu şi golul marcat fără genunchi la Campionatul Mondial de fotbal din 1930
Marea aventură transatlantică a echipei naţionale a României, la prima ediţie a Campionatului Mondial din Uruguay, 1930, pare astăzi doar o fabulaţie neverosimilă. Acea călătorie cu vaporul până pe continentul sud-american a avut însă un farmec aparte, pe care paginile îngălbenite de vreme ale diverselor volume ne ajută să lipim bucăţi din puzzle-ul unei istorii fantastice.
Dintre multele momente care merită a fi redate, am ales povestea ruptă parcă din baronul Munchaussen a golului marcat cu un picior care nu mai avea genunchi de către Constantin Stanciu. Aţi citit bine, nu e o greşeală de tipar. Stanciu a marcat un gol la Campionatul Mondial, în poarta selecţionatei peruviene, cu un picior fără genunchi. În rândurile de mai jos redăm pe larg faza care a adus balonul în plasă.
Meciul de debut al echipei noastre, contra celor din Peru, a însemnat un veritabil măcel. În minutul 11, fundaşul Steiner a părăsit terenul cu piciorul fracturat, după ce un peruan a sărit pe el ca într-o groapă cu nisip. În minutul 21, talpa unui alt jucător sud-american i-a smuls rotula lui Stanciu, care a fost nevoit şi el să părăsească terenul. Pe atunci înlocuirile nu erau permise, aşa că România trebuia să apere minimul avantaj, 1-0, cu doi oameni mai puţin.
La pauză, medicii s-au chinuit timp de 15 minute să potrivească la loc rotula lui Stanciu, care a îndurat o durere neomenească. În minutul 60 Peru a reuşit egalarea, iar în acel moment Stanciu a plecat de pe banca de rezerve şi a revenit pe teren şchiopătând. A trecut extremă dreaptă, mergând ca şi când ar fi avut o cârjă invizibilă. Nimeni nu îl lua în seamă, apărătorii adverşi fiind ocupaţi cu ofensiva, în căutarea victoriei. Incredibilul s-a produs în minutul 75…
Un triunghi de pase la mijlocul terenului între Deşu, Raffinsky şi Rudy Wetzer. Ultimul îl lansează dintr-o bucată pe Barbu, pe extrema stângă. Acesta îşi fentează fundaşul şi pătrunde decis, până în apropierea liniei de fund. De acolo centrează în partea cealaltă unde însă nu e nimeni… Cum nimeni? Stanciu ţopăie pe piciorul drept, cel sănătos şi ajunge în careu pentru a prelua balonul care se rostogoleşte spre fotbalistul nostru. Portarul peruvian simte pericolul care vine de la năluca fără un picior, Stanciu alege unica soluţie potrivită în acea situaţie. Pune piciorul cu rotula dislocată pe pământ şi pendulează dreptul pentru şut. Goal-keeperul iese la disperare să blocheze piciorul valid al lui Stanciu, însă tânărul nostru internaţional, avea doar 19 ani, face o mişcare pe cât de abilă pe atât de greu de imaginat. Îşi “pasează” uşor spre stângul beteag, de unde are culoar liber spre plasa porţii. Uluit de fentă, portarul nu poate decât să privească neputincios cum piciorul învelit fără prea mult folos în trei genunchere, piciorul cu rotula nefuncţională, marchează poate cel mai emoţionant gol din întreaga istorie a Campionatelor Mondiale.
Prăbuşit de durere, Stanciu acceptă cu greu să iasă din teren şi doar să îşi încurajeze de pe margine coechipierii în ultimul sfert de oră. România învinge magistral cu 3-1 şi obţine prima victorie mondială. Cu ce preţ însă… Golul marcat în condiţii incredibile a avut un efect miraculos asupra psihicului echipei noastre.
Tricolorii rămaşi în teren au prins aripi, în timp ce echipa din Peru a încasat o lovitură în plin, nemaiavând posibilitatea să treacă de acest handicap. Aceasta a fost povestea emoţionantă a golului marcat de Stanciu într-un picior, în condiţii care în ziua de azi ar fi echivalente cu o ditamai scutirea de sport. Golul lui Stanciu ar trebui “reconstituit” şi prezentat actualelor generaţii de fotbalişti, în special în momentele în care simulările scad valoarea spectacolului fotbalistic.
Mulţumim Constantin Stanciu pentru exemplul tău de sacrificiu şi devotament!
Bibliografie
Finala se joaca azi, a lui Ioan Chirila
Colectia Gazeta Sporturilor din 1930
9 thoughts on “Re-amintirile sportului: Stanciu şi golul său fabulos de la CM Uruguay 1930”
Ehehe…
Ce-am mai citit eu la „Și noi am fost pe Conte Verde” a lui Ioan Chirilă!
Și cum le mai scria omul acela…
Alte timpuri, alți oameni, alte modalități de a privi lucrurile.
Aşa stau cărţile lui Chirilă pe raftul ăla de recitire, de foioioi :)) Timp să îmi mai găsesc să fac asta, căci poftă am cât China :D
da, cu totul alte vremuri: pe atunci isi dadeau rotula pe teren, acum isi dau doar aere :)
In all fairness, ar trebui să spunem că nu toţi sunt aşa acum. Deşi, e drept, când îi văd pe câte unii… Mă uitam şi la meciurile Stelei, acum în perioada de pregătire. Şi acolo făceau unii balet şi teatru de prost gust, chiar şi într-un meci de pregătire… E în ADNul lor, nu pot scăpa de falsităţi de astea jenante.
sa dea Dumnezeu sanatate celor care s-au gandit la o rubrica de genul acesta
Mulţumim, era păcat să nu facem gestul ăsta de minimă apreciere pentru cei care au scris câte un pic de istorie :)
Si eu, ca autor al partii a doua a articolului, doresc sa multumesc celor care au „simtit” povestea asta. Frumos ar fi, si Chinezu stie ce zic si ca nu e chiar nebunie, sa putem reconstitui drumul asta pana la Montevideo, asa cum a fost el acum aproape un secol. Ar iesi un superjurnal in care sa impletim faptele de vitejie marca Desu si Lapusneanu, cu actualele conditii.
Frumusetea ar consta sa petreci niste saptamani pe vas si sa mergi cu trenul pana la Genova, exact dupa parcursul temerarilor din 1930. Nu stiu cat de realizabil e, dar nici utopic pe de-a intregul nu e.
Culmea ar fi să dăm şi de un vas care să se cheme Conte Verde :)
Pingback: Literatura de penitenciar – noua metodă de discreditare a românismului în lume - Cristian China Birta