Am citit cu interes postarea lui Tudor despre corporatişti. Bine, recunosc, citesc cu interes tot ce scrie Tudor. Pentru că scrie foarte bine. Şi deşi nu era în programul meu în dimineaţa asta această postare, simt că mă gâdilă la gârgălota 2.0 şi trebuie să scriu ceva pe subiect. Scurt şi la obiect, căci – vorba lui Tudor din finalul postării – chiar avem treabă. Cu menţiunea că folosesc termenul „corporatişti” doar pentru a avea punct comun de discuţie cu Tudor. Pentru că nu îmi place termenul. Este prea generalist şi prea autosuficient (deci degeaba, ca atâtea alte lucruri autosuficiente de pe lumea asta).
Sunt unul din cei care simt o masivă strângere de stomac atunci când văd cubicals. Mi se face un pic rău la propriu (cei pe care i-am vizitat în astfel de spaţii aţi văzut că nu sunt în largul meu) când văd un asemenea set up. Dar, asta nu înseamnă că am dreptate sau că cei care lucrează în astfel de open spaces sunt de blamat sau ceva de genul.
Am cunoscut jde corporatişti la viaţa mea. Şi concluzia pe care am tras-o după aceste întâlniri este una irefutabilă: corporatiştii sunt oamenii. Adică unii sunt bătuţi în cap, alţii cretini de-a dreptul, iar alţii sunt super-profesionişti sau oameni cu un caracter excepţional. Găseşti de toţi printre corporatişti. De aceea ar fi bine să relaţionăm cu oamenii, cu nu funcţia lor sau cu multinaţionala care este printată pe cartea de vizită.
Nu toţi corporatiştii sunt aşa pentru că – aşa cum greşit spun unii – nu sunt în stare să facă ceva pe cont propriu. Pentru unii este o decizie personală de a lucra într-o corporaţie, având la bază o panoplie (scuzaţi termenul) de motive, de la cele ce ţin de bani sau de puterea şi prestigiul (dap, unii aşa sunt) pe care ţi le oferă apartenenţa la o astfel de organizaţie până la chestiuni mai banale gen „program de la 9 la 17, în rest mă doare la patină” sau mai dure (în care nu intrăm, căci sunt personale). Trebuie blamaţi pentru alegerea lor doar în numele unei libertăţi (de multe ori prost înţelese, fie vorba între noi..)? Nope, of course că nu. Mă rog, doar dacă avem anumite frustrări sau nu ştiu ce.
Data viitoare când mai rostiţi cu sictir şi dipreţ „corporatiştii ăştia”, ia gândiţi-vă la cei din familia voastră sau la prietenii voştri care lucrează într-o corporaţie. Şi, ca să vă demonstraţi vouă înşivă că sunteţi consecvenţi cu voi înşivă, puneţi mâna pe telefon sau mergeţi până la ei să le spuneţi în faţă, exact cu acelaşi ton, „măh corporatistule”. Dacă nu sunteţi în stare sa faceţi asta, e trist. Pentru voi, nu pentru ei, desigur.
Închei această şi aşa prea lungă postare prin a rosti, din nou, nemuritoarele vorbe: contează mai mult ce faci ca om decât ca blogger, antreprenor, şef de supermarket, impiegat de mişcare, alpinist, Dorel sau, cu voia dumneavoastră, corporatist.
PS Titlul a fost ales special pentru a-mi aduce tone de trafic. Căci, aşa cum v-am spus, lihneala mea personală pentru aşa ceva este insaţiabilă.
11 thoughts on “Moarte corporatiştilor!”
Am scris acum ceva vreme pe tema asta. Parerile de outsider nu se prea pun in zona asta. Mai mult, in multe cazuri, mi se pare cel putin dubios cand aud ONGisti sau antreprenori care scot minimul pe economie vorbind despre „sclavii corporatisti”.
Daca muncesti 24 din 24, dar din toata munca aia „pentru tine” nu inveti mai nimic si mai si ramai cu o durere fantastica in buzunar, corporatistii nu sunt de blamat.
Si la asta cu durerea din buzunar m-am referit cand am zis de anumite motive personale. Caci atunci cand trebuie – cum se zice – sa aduci urgent paine pe masa familiei e mai greu cu libertatea de a face ce vrei cand vrei (sanchi).
eu am doi corporatisti in familie ,unul la Carrefour si unulla IBM.E de rau?Ca sa stiu sa ii iau la poceala.
Genul de oameni despre care vorbeste Tudor sunt peste tot in societate , nu doar in on-line. Ei vad lucrurile in alb si negru , pentru ei nu exista nuante de gri. Ei stiu ! Si se exprima!
Cred ca sunt foarte indreptatit sa comentez pe acest subiect pentru ca sunt mandru sot de managerita corporatista(corporatie mare , munca multa )dar in acelasi timp si sot de antreprenorita :)pentru ca detine 50% din participatiunile firmei pe care o administrez. Pai mai, lapidatorilor , daca nu era salariul de corporatista al sotiei de cand ne-a lovit criza si pana am invatat sa o gestionam , trebuia sa inchidem firma cu toate consecintele de rigoare(desfiintarea de locuri de munca , mai putine impozite platite, etc).Pe langa asta, noi locuim impreuna cu 2 pensionari (bunicii mei ) si o profesoara (mama). Calculele arata ca din plata impozitelor cumulate (ale sotiei mele si cele platite de angajator-corporatia) catre bugetul de stat sunt platite si pensiile astea 2 , si salariul de profesor , ba chiar mai ramane ceva pe langa.
P.S In luna iulie ni se va naste un baiat , asa ca putem spune ca avem parte si de ceva viata personala…Cata e !
Nu cred ca articolele se refereau la manageri…care prea putin sunt corporatisti(au birouri proprii, nu cubiclu). Unde mai pui si manageri-antreprenori. Stiu ce vorbesc, sunt corporatist. Dar incep sa ma tratez. Si zice-o cine ce-o vrea, dar nu-i deloc usor.
Pai si managerii astia cum au ajuns manageri? Au fost si ei interni, juniori , etc. Ca doar nu i-a luat cineva de pe bancile facultatii si i-a proptit acolo. Si nu stiu cum e la tine in corporatie, da’ managerita mea :) tot cubiclu are si tot noaptea ma duc dupa ea s-o aduca acasa !
Eu nu am avut niciodata nimic impotriva corporatistilor si nu am inteles de ce sunt atat de huliti.
Fiecare om este liber sa faca ce simte ca-i place. Important este sa o faca bine :)
As vrea sa comentez dar n-am timp … fug repede sa scriu un articol cu titlul „Moarte Bloggerilor” ca sa am si eu macar un kintal de trafic :)
Domnu’ Dalea (cu voia lu’ Domnu’ China), ăştia nu vrea moarte, ei vrea satu’ bloggerilor, pe parolă că e adevărat, a scris şi tanti-mama-lu’-Mihnea (ieri). Deci, cine are terenu’, intravilan/extravilan, cum o fi, teren să fie, are cea mai pe val imobiliară a momentului (de nişă). Dvs. scrieţi un articol despre PUZ (planul urbanistic, alea), că făr’ de PUZ nu să poate sa fie satu’ (şi-apăi, la un caz, o fi bun puz-u’ şi pt. varianta cu moartea, că nici cimitir fără puz nu s-a mai vazt).
Io unu’ am o problema „sociala” cu unii dintre ei…
Ma deranjeaza sa mi se raspunda la telefon cu „xulescu, buna ziua” cand sun un amic. Adica, vorba aia, pe xulescu’ l-am sunat, nu am format un numar la intamplare…
Ma deranjeaza ca un amic pe care-l am din clasa I sa-mi spuna „o seara buna iti doresc”.
Ma deranjeaza amicul caruia-i pui o intebare simpla „mancam pizza ACUM ?” si el (angajat la banca, nu poa’ sa zica :”nu”) imi raspunde: „iti propun sa … mancam una maine” adica DA sau NU? Nu suntem la banca sa negociem rate de credit si in loc de „NU” sa-mi propui eliminarea comisionului de administrare cont!
Ma deranjeaza amicul care se scuza de 1000 de ori pentru 5 minute de intarziere…
Ma deranjeaza neologismele rezultate din traduceri prost facute, de genul „a aplica pentru o pozitie” in compania… Adica „a candida pentru o slujba/post in ” nu e bun? Am avut noroc ca un incult nu a stiut sa traduca „apply” si s-a dus la google translate? Ce zice de „a lista”? sau mai rau, „a printa”??? Va evoca acest lucru „furculition” a lu’ Chirita???
Dupa cum vedeti, ma deranjeaza mai mult „brainwashingul” indus de corporatii unor corporatisti, ca sa vin si eu cu un termen corporatist, ca „spalare de creier” nu mai „trendy” :)))
Ce te faci cand brainwashingul e mai abitir la ne-corporatisti, care trag la romglwza de zor desi nu au nici o legatura nici cu limba nici cu cultura cu pricina?