Sunteţi de acord cu mine că o ţară este cu atât mai ţară cu cât este mai normală? Sunteţi, cum să nu fiţi, căci trăim de prea multe vreme într-o ţară în care normalitatea ne şochează în extrem de rarele ocazii când ne întâlnim cu ea. Căci este precum reuşeşti să pui mâna pe  o bere rece într-un deşert pustiitor, în care nici măcar nu s-a inventat energia electrică, darămite frigiderul.

Unul din lucrurile care ar trebui să fie normale la noi este… dar hai să o zic altfel: normal este la noi să ne purtăm anormal cu persoanele cu dizabilităţi. Anormal pentru că 1. suntem nişte nesimţiţi 2. nu ştiu cum să ne comportăm cu ele (din milă, fâsticeală, lipsă de informaţii) 3. Ni se rupe (bine că nu-s io în situaţia aia, zicem de cele mai multe ori…). Vă dau aici variantele nasoale, căci evident că există (şi îmi pare că din ce în ce mai mult) acea categorie de oameni care au intrat în normalitatea normală din acest punct de vedere.

Prima dată când m-am dus să mă întâlnesc la modul de stat de vorbă şi încercat să înţeleg cu ce probleme se confruntă, m-am comportat şi eu nefiresc. Pentru că nu ştiam cum să gestionez amestecul de sentimente care mă loveau când mă uitam la cei din faţa mea. Doar că a durat cam 15 minute. După care mi-am dat seama că sunt un tăntălău şi că cei din faţa mea sunt, de fapt, persoane normale şi că aşa trebuie să mă comport şi eu. Iar în momentul în care am lăsat la o parte sânjeneala amestecată cu vină, am început să discutăm cu adevărat. Căci persoanele cu dizabilităţi nu au nevoie de cineva care să le deplâng soarta, ci de cineva care să înţeleagă prin ce trec şi să pună umărul să schimbe ceva, să ajungem, toţi, în normalitate.

De aceea am încercat, cu puţinele mele puteri (nu sunt puţine, e un fel de a spune, fiecare dintre noi putem fi un munte de energie dacă decidem că aşa vrem să fim) să mă implic în nişte isprăvi faine alături de aceşti oameni. Îmi aduc aminte şi acum cu mare, mare plăcere de meciul de baschet în scaun cu rotile dintre bloggeri şi cei din Fundaţia Motivation, când, după ce „adversarii” ne-au bătut rău, rău (un alt mod de a ne aduce în normalitate…), am plecat de acolo cu o energie extraordinară şi cu sentimentul ăla că se poate dacă vrei. Sau de recentul meci de baschet jucat alături de copiii de la Special Olympics, unde bucuria lor când marcau un coş (la fel ca bucuria tuturor copiilor când reuşesc ceva) ne-a rămas în suflet :) Sau când m-am dus să povestesc cu copiii hipoacuzici şi am intrat un pic în lumea lor. Sau una din cele mai frumoase tabere în care am fost vreodată alături de superbii Temerari din Asociaţia Little People, întâmplare după care am tot stat să mă gândesc că, totuşi, aş putea face mai multe, mult mai multe…

Îi apreciez foarte mult pe cei care în loc să dea din umeri şi să zică „nu e treaba mea” sau să facă altceva în viaţă, pun energie şi multă, multă, multă muncă în proiecte excelente precum Bucureşti, oraşul tuturor (harta accesibilităţii pentru persoanele cu dizabilităţi), pe care chiar vă rog să îl votaţi, chiar dacă necesită efortul de a vă face un cont (atât de puţin pentru atât de mult cât aţi putea ajuta…). Cum să nu îţi placă o iniţiativă precum Mentor şi prieten? Cine ar putea spune „nu” unei astfel de mâini întinse către tine de cei care chiar au nevoie de cineva care cu care măcar să povestească, aşa cum toţi avem nevoie? Vă rog încă o dată să daţi un vot acestor proiecte. Şi să puneţi un umăr la promovarea lor. E un gest nu doar frumos pe care să îl faceţi, ci chiar necesar ca să împingeţi şi voi lucrurile spre acea normalitate care este atât de necesară.

Unul din cei mai normali oameni pe care am avut plăcerea să îi întâlnesc este Iulian Crăciun. Vă recomand să mergeţi la o discuţie cu el. Veţi înţelege că ştiţi atât de puţin despre ce înseamnă să te pună viaţa la grea încercare. Dar veţi înţelege ce înseamnă să strângi din dinţi şi să ridici fruntea şi să mergi înainte. Veţi primi o lecţie despre cum să nu te dai bătut, o lecţie predată cu o atitudine de o normalitate excepţională. Vă recomand proiectul , prin care Iulian vrea să transmită din energia sa vitală teribilă. Un proiect normal, într-o ţară care îşi caută normalitatea.

La International Bucharest Marathon m-am întâlnit cu mai mulţi atleţi din Fundaţia Motivation. Am povestit mai mult cu Ghiorghi Filip, care la 41 de ani era la a treia participare la maraton, în scaun cu rotile. Duminica Filip a scos un timp excepţional, 2:42:35, un nou record personal. Discuţia cu cei care au participat la maraton (pe câţiva îi puteţi vedea în poza de mai jos, Filip e cel cu tricou albastru) a fost de o normalitate desăvârşită. Am povestit despre timpul pe care vor să îl scoată, despre modificările pe care şi le-au făcut la scaunul cu rotile, despre tehnica de cursă, despre cât de mult te solicită o astfel de competiţie. Eram nişte oameni normali, care discutam lucruri normale. Deşi, sincer să fiu, îmi  era greu să nu mă uit la ei ca la nişte supraoameni…

Zolty Bogata este un tip pe care vreau neapărat să ajung să îl cunosc, să îi strâng mâna şi să îi mulţumesc. Să îi mulţumesc, da. Pentru că de fiecare dată când vorbesc cu el la telefon sau când îi citesc postările simt că m-am energizat şi că viaţa este mult mai frumoasă decât credem noi în anumite momente ale vieţii, căci, nu-i aşa, viaţa are modul ei de a te întrista, obosi sau slei de puteri. Vi-l recomand pe Zolty, citiţi-l şi veţi înţelege ce vreau să zic. Veţi înţelege că normalitatea este, în primul rând, o stare de spirit.

Vreau să vă mai spun despre lecţia extraordinară pe care un om cu o tărie de caracter şi cu o putere de viaţă teribile precum Claudiu ne-a predat-o, cu o normalitate splendidă, într-o după masă, într-o casă din Zimnnicea. Am ajuns acolo cu oareşce sentimente de stinghereală. Care ne-au fost distruse instant de un Claudiu care ne povestea că şi-a asumat soarta şi că merge înainte cu încredere. Şi că face cea face din pasiune şi în ciuda greutăţilor. Şi ca să înţelegeţi că pentru unii normalitatea pe care noi o luăm de-a gata presupune eforturi teribile, să ştiţi că o postare de pe pretmic.com îi ia lui Claudiu câteva ore bune. Pentru că întâi o dictează într-un soft (de limbă engleză, deci vă închipuiţi…), după care o ia la corectat. Urmăriţi-l în ceea ce face. Ca să înţelegeţi mai bine ce înseamnă o normalitate muncită.

Pe 27 noiembrie are loc Gala Persoanelor cu Dizabilităţi, ajunsă la cea de-a treia ediţie. Mă bucur foarte mult că un astfel de eveniment se încăpăţânează să existe. Pentru că e o dovadă de normalitate. Este, dacă vreţi, un prilej de a sărbători mersul înainte al României către normalitate şi în acest domeniu. Este, dacă vreţi, o modalitate de a celebra faptul că există la noi în ţară şi oameni pentru care normalitatea nu mai este nefirească, ci stil de viaţă. Este, dacă  vreţi, o provocare către toţi aceia dintre voi pentru care nu a sosit încă momentul să vă gândiţi că ar trebui să intraţi în normalitate. Ceea ce vă doresc din tot sufletul :)