Unii dintre ei nu s-au auzit râzând niciodată

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro.

Când am ajuns la Liceul pentru Hipoacuzici din Pantelimon, aveam emoții. Pentru că cei de la salvaticopiii.ro m-au invitat să vorbesc despre social media. Și eram emoționat pentru că era pentru prima oară când mă întâlneam cu niște tineri hipoacuzici.

Prima impresie când am intrat în liceu a fost una destul de ciudată, pe care nu am reușit în primul minut să mi-o explic: era extrem de multă liniște. Iar creierul meu, care știa  că am intrat într-o școală, îmi sugera instinctiv că ceva nu e în regulă căci, nu-i așa, o școală înseamnă copii mulți, țipete multe, zgomote multe. Dar aici era, însă, foarte multă liniște.

Am intrat în sala de clasă unde urma să aibă loc întâlnirea. Erau doar fete acolo. Câteva voluntare de la sigur.info și restul liceene. Discutau despre siguranța pe internet. Un tânăr, Vlad Perianu, fost hipoacuzic, traducea. Din când în când se isca o discuție mai aprinsă între fete, iar noi, care nu înțelegeam nimic din gesturile lor, ne uitam cuminți așteptând traducerea. Mi-am dat seama atunci cât poate fi de frustrant să vezi că cineva povestește în fața ta și tu să nu înțelegi nimic, să fii exclus din conversație. Și m-am gândit cum trebuie să se simtă ei, copiii hipoacuzici, zi de zi, nu doar o dată, la o întâlnire, cum m-am simțit eu.

În liniștea din sală, eu tresăream puternic din când în când. Pentru că scaunele pe care fetele le mai trăgeau, din când în când, pe gresia sălii de clasă făceau un zgomot foarte puternic. Dar care nu le deranja. Pentru că ele nu îl auzeau…

Eu le-am vorbit despre cum ar putea, prin blogging, să povestească lumii întregi despre problemele pe care le au, pentru ca mesajul lor să ajungă la cât mai multă lume, să sensibilizeze cât mai mulți oameni. Le-am povestit și despre ce înseamnă un blog, pentru că erau cam confuze în ceea ce privește noțiunea.

Mi-a plăcut foarte mult că s-au arătat interesate de programul de voluntariat sigur.info. Și întrebau în ce măsură pot și ele să facă parte, ca voluntari, din el. Și m-a apucat un pic rușinea pentru că știu atât de mulți oameni care nu au astfel de probleme. Din nici un punct de vedere…

Am plecat de la această întâlnire cu un gând care nu îmi dă pace de atunci: fetele aceaste nu s-au auzit râzând niciodată. Dar cât de frumos m-au făcut pe mine să zâmbesc :)

[nggallery id=25]

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

6 thoughts on “Unii dintre ei nu s-au auzit râzând niciodată”

  1. Este groaznic sa nu auzi… Jos palaria pentru voi, cei care v-ati implicat! Din pct meu de vedere, ei au nevoie sa nu fie marginalizati, sunt constienti ca au un handicap. Ceilalti ar trebui sa-i vada ca pe niste oameni normali si sa-i determine sa se implice in diverse activitati. Blogul nu ar fi util ca sa isi spuna povestea, ci, din contra, trebuie sa fie o unealta ca sa iasa din carapacea in care s-au izolat. Nu au nevoie sa le planga cineva de mila, ci sa-i vada altfel. Cu siguranta au talente ascunse pe care ar trebui sa le exploateze… E doar o parere si o zic din experienta…

  2. Pingback: Dragilor, vă invit să intraţi în normalitate • Chinezu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)

4900 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)