De ceva vreme, m-am apucat de tot felul de provocări acilea la mine în chinezărie, care s-au lăsat cu premii niște ”ceva”-uri pe care le acord după ce văd cine sunt câștigătorii :D Și dacă până acum am oferit ba o carte, ba un CD, ba un DVD, la ultima ispravă de acest gen, am zis să dau, ca variantă, și un interviu pe chinezu.eu. Alin Pătru a ales interviul, așa că ia vedeți mai jos ce a avut de spus :)

Eu cred că un om de P.R. este cu atât mai bun cu cât iese mai puţin în faţă. Dacă îmi fac treaba bine, nu se aude numele meu.

Aşa şi în online, unde i-am „învârtit” mai mult pe alţii decât pe mine. În facultate făceam site-uri ca să mai câştig un ban. Unele încă mai funcţionează. Apoi am tras de colegii de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” să deschidem un profil de Facebook. Asta era în 2008, aşa că lumea se uita urât la mine, mai ales domnul Director („(…)pierdere de vreme!”)

Tot acolo am dat drumul (la vale) unui canal de Youtube pe care Costin, editorul video de acolo îl creşte şi îl bibileşte ca pe un copil. Aş vrea să spun că l-a şi născut el, dar e interpretabil… Unde s-a ajuns pornind de la damblalele mele social media ştii prea bine, doar ai fost blogger acreditat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu!

Am dezvoltat atunci o platformă nouă pentru teatru şi festival la Sibiu, care din păcate, acum nu mai există. Am fost primul teatru în ţară cu sistem propriu de rezervări online cu plată electronică. Al nostru, nu prin platforme! Au fost mai apoi politici de social media si buget cu P.R. redus pentru hotelurile la care am lucrat, dar şi un site care a făcut furori la vremea lui, pentru un politician sibian, cu un joc în care trebuia să îl fereşti de ciolane. Asta era chiar la câteva luni după ce plecasem din S.R.I. Ironică lucrare!

Blogul? A pornit din prea mult timp liber şi dintr-o dorinţă nebună de a scrie. De a scrie orice. Scrisesem mult în facultate, pe hârtie. Mă rodeau palmele. Intenţia este de a-l îndrepta încet, încet, pâş-pâş, spre zona profesională. De acolo şi template-ul. Momentan însă, latura umanistă din mine predomină şi va continua. Blogul mă ajută să mă descarc după o zi de muncă. Parcă nu îmi vine să scriu pentru a fi apreciat. Scriu, ce-mi vine. E blog, adică e un jurnal.

În teatru şi în turism, ca şi în politică – teoretic -, nu vinzi un obiect, ci o stare, starea de bine când ieşi din sala de spectacol, zâmbetul pe buze când ai încheiat călătoria, starea de linişte, că să nu folosesc un cuvânt portocaliu, când nu ai grija zilei de mâine.

Teatrul mi-a intrat în sânge. În teatru am avut ocazia să învăţ câte un pic din orice artă. Spuneam că în teatru e ca în circ, despre care se spune că “îţi curge rumeguş prin vene”. Dramaturgia, scenografia – artele vizuale în general –, dar mai ales tot ceea ce numim “artele spectacolului” sunt partea pasională din mine, a copilului care a citit prea mult şi acum încă mai fuge din realitate. Am învăţat să filmez în teatru, am avut şansa să mă “destrăbălez” artistic fotografiind, apoi creînd concepte de print sau web. În teatru am cunoscut oameni deosebiţi. Am lucrat şi am furat câte un pic de meserie de la Silviu Purcărete, Dragoş Galgoţiu, Charles Muller, Dragos Buhagiar, Vasile Şirli, Nicu Mihoc, Helmut Sturmer, Lia Manţoc, Ofelia Popii, Marian Râlea şi mai ales de la domnul Constantin Chiriac – cel mai bun negociator din câţi mi-a fost dat să văd.

Tot în teatru am învăţat să mişc oameni. Să îi mişc la propriu. Teatrul din Sibiu are anual cele mai multe turnee internaţionale dintre teatrele româneşti. Mai multe chiar decât toate teatrele din Bucureşti la un loc. Aşa că ne mişcam mult, iar turneele teatrului de la Sibiu nu sunt mici. “Faust” la Edinburgh în 2009 – 150 persoane, “Lulu” la Esch-sur-Alzette şi Budapesta, în acelaşi an, câte 50 de persoane şi 7 (şapte) camioane, iată doar câteva din turneele pe care le-am condus. Apoi, nebuna aventură anuală a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, la care am lucrat în trei ediţii. Aşa m-am apropiat de turism. Într-un fel, omul de turism, marketing şi P.R. Alin Pătru este copilul teatrului din Sibiu sau a “Şcolii Avansate de Logistică şi Cazări Sibfest”, cum mai glumesc eu.

foto: Mihaela Marin – „Faust” la Festivalul International de la Edinburgh, 2009. Un allin4 cu gura pana la urechi in colt, stanga-jos.

De un an şi un pic lucrez doar în turism, iar de trei luni sunt al naibii de mândru să fiu parte a echipei uneia dintre cele mai bune agenţii de turism din ţară, Travis Tourism. M-am mutat la Iaşi, iar cu colegii mei organizez “turnee” pentru clienţii noştri din companii aproape săptămânal. Săptămâna trecută am avut un eveniment de 300 de persoane în Poiana Braşov, săptămâna aceasta încă unul aproape la fel, tot acolo. Bineînţeles, cu artişti, ca să nu se plictisească omul de teatru din mine, dar în primul rând oaspeţii.

În politică m-au atras în primul rând oamenii din Clubul Antreprenorilor Liberali Iaşi, pe care i-am găsit pe aceeaşi undă cu mine, dar mai ales pe care i-am întâlnit ca oameni, ca prieteni, iar modul în care am fost primit în acest grup, şi acţiunile pe care le organizăm împreună, mă onorează. Aşa am învăţat ce înseamnă de fapt liberalismul. Politica ar trebui să aibă o latură umană şi activă, nu seacă, dar guralivă.

Blogul mă ajută mai ales să îmi limpezesc gândurile. E un catharsis autoindus. Poate fi pe teme profesionale sau dictate de nişte stări. Unii ar spune că e o refulare. Nu îi contrazic.

Blogul m-a ajutat să îmi fac prieteni, mai mulţi decât aş fi crezut. Da, prieteni. E uimitor sentimentul pe care îl ai când ştii că cineva îşi fură din timp pentru a citi ceea ce ţi-a trecut ţie prin cap sau prin halba de bere.

Tot blogul mi-a dat şansa şi de a-mi confirma câţiva “inamici” de natură profesională. “Inamici” e un cuvânt mare, dar nu găsesc altul pentru persoane care nu înteleg că ceea ce scriu sunt opinii şi atât, iar dacă nu le place, sunt mereu dispus la dezbateri. Ne-am putea gâdila creierii reciproc!

Sunt Facebook addict – practic online 18 din 24 de ore. În Facebook investesc, într-adevăr, pentru că este o sursă bună de informaţie. După cum vezi, sunt “key-happy”, adică dacă scap la taste, scriu, mult. Nu sunt fan Twitter, încă încerc să îl înţeleg. Îl folosesc totuşi când sunt evenimente, ca să mai schimb câte o părere. Google +: încă mai caut ceea ce e în plus.

a. Să se gândească de două ori dacă vrea să fie “pe bune” sau doar să înceapă un proiect ca şi abandonat. A doua variantă nu merită.

b. Să nu scrie despre ceea ce nu cunoaşte. Sunt prea mulţi “atoateştiutori” în blogosferă.

c. Îmi aduc aminte de o replică din filmul “Restul e tăcere”: “Un artist trebuie să aibă curul tare!”, aşa şi un blogger, dacă va deranja pe cineva.

Pe chinezu.eu prima pagină e plictisitor de lungă, iar, complet anapoda, săgeata de “Articole vechi” e “pe invers”. Aaaa…plus că meniurile încep prea jos… Aaaa şi mai sunt şi advertorialele multe rău, dar aaaa… eşti în A-list, deci e un fel de convenţie tacită cu cititorul, astfel devine OK!

Blogging-ul e în primul rând o cultură a lecturii. Totuşi, recomand o carte bună! (Ca să ai despre ce scrie!)