Despre Crina Coco Popescu, v-am spus chiar ieri. Când mă declaram fanul ei umil și teribil de mândru că suntem contemporani cu o fată ca ea, care la nici 16 a trăit mai intens decât o facem noi o viață întreagă. Și pentru că nu m-am abținut, am rugat-o să îmi răspundă, pe mail, la câteva întebari. Îi mulțumesc pentru că a răspuns doar după câteva ore, așa că vă pot oferi acest minunat interviu cu această teribilă Coco Popescu. Încă ceva: Coco mai are nevoie de niște bani ca să ajungă în Antarctica. Așa că orice ajutor, oricât de mic, este binevenit.

Cristian China Birta: Tu, Coco, tu esti intreaga la cap? :)) In loc sa umbli prin cluburi si prin malluri la varsta asta, tu urci pe cei munti si ne faci sa ne simtim enorm de mandri ca suntem romani de-ai tai?
Coco Popescu: Nu, frate, da’ ma simt bine :). Umblu si io pe unde stiu, ca la noi la tara n-avem cluburi decat de munte si mallurile sunt la oras si ma simt ciudat imbracata in Salomon ca astia nu pun etichete pe dinafara sa vaza omu’ cat am dat pe ele :))

De unde pasiunea asta a ta pentru munte, pentru aventura? Caci, ma gandesc io asa din fata televizorului, trebuie o pasiune imensa sa faci asa ceva…
Pasiune de dat pe munte am si cred ca e mare ca tot ce fac se leaga de miscare si de munte. Aventura nu-mi place ca d’aia ma dau pe munte, un loc sigur, cu oameni rari si adevarati.

Care a fost cel mai greu moment de cand te-ai apucat de ispravile astea? Dar cel mai frumos?
In expeditii stiu fiecare pas care urmeaza, sunt concentrata si hotarata, nu am timp sa vad daca e greu. In principiu greu e la antrenamente, cand dai totul si incerci cat mai mult, sa stii cat poti, sa poti cat mai mult.

Asa, ca exemple: in Aconcagua, din tabara de varf am prins vant de 120 Km/ora, in McKinley erau -30*C pe varf in zi cu soare, in Carstensz am coborat in rapel pe lapovita si ploaie pe firul unei caderi de apa adunata de pe versanti, in Giluwe am dormit o noapte in ploaie numai cu sac de dormit subtire si folie de supravietuire, in Elbrus a batut vantul de mi-a crapat fata dupa ce am facut varful. Da’ astea-s chestii normale, asumate, nu-i nimic prea greu sa nu tebucuri de muntele pe care esti si de reusita sportiva.

Frumos e peste tot pe munte, m-as reintoarce oricand pe fiecare munte pe care am fost, da’ parca tot in America de Sud si in Georgia in Kazbek mi-a placut cel mai mult.

Cum caracterizezi reactia oamenilor fata de apelul tau pentru ajutor? De fapt, vorba vine ajutor pentru tine, ca io vad altfel lucrurile, adica e un ajutor pe care ni-l dam noi singuri sprijinindu-te, un ajutor pentru a visa mai frumos si mai departe…
Reactia este deosebita sieu cred ca inseamna apreciere pentru ce fac si, mai ales, dor de munte, de viata adevarata. Pasiunea mea pentru munte pot sa mi-o linistesc si in munti mai de aproape, alpinism pot face si in Carpati unde sunt zone excelente si trasee de toate gradele, dar parca ar fi pacat daca pot face recorduri care conteaza in lume sa nu le incerc. La fel cum este pacat sa va amanati placerea de a cunoaste sau de a practica sporturile montane doar pentru ca zicetica nu aveti timp.

Cu blogul cum e? Esti multumita cum evolueaza, cum reactioneaza lumea pe el?
Pe blog scriu pentru prieteni, incerc sa ii fac partasi la bucuriile mele, si cred ca cei care citesc sunt interesati de ce fac, cine sunt, cum inteleg lucrurile si alte chestii de viata. Eu totdeauna sunt interesata de un omfericit si linistit, vreau sa stiu cum se face de-i este bine si sa ma bucur de bucuria lui; asa cred ca functioneaza si blogul meu.

Un mesaj pentru noi astialalti, care din fata monitorului te admiram nespus.
Multumesc mult pentru ca va intereseaza si va place ce fac. Da’ cred ca voua, de fapt, va place pe munte da’ sunteti oameni seriosi si nu va da mana sa recunoasteti dintr-o data . Asa ca va zic: TRAIESTE LA ALTITUDINE!

Sursa foto: cocopopescu.com