Un excepțional guest post semnat de Andreea. În afară de faptul că îi mulțumesc mult pentru excelentul text, altceva nu îmi mai rămâne de făcut :)
Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când îmi amintesc ce fainã era viaţa în copilãrie aş da orice pentru încã o singurã zi plinã de lepşe în spatele blocului din Sãlãjan.
Uite cã am trecut şi de anul 2000 şi nu mai suntem copii nici cu vorba, nici cu fapta si nici cu responsabilitãţile. Chiar şi aşa parcã mã regãsesc mai uşor în puştoaica ce-şi julea genunchii la joacã decât în femeia cu taior care se avântã zilnic în lupta cu oraşul plin de oameni mari.
Oamenii mari sunt naşpa…
Nu mai ştiu sã se bucure de raza de soare care le intrã prin parbriz şi îşi trag ursuz ochelarii pe nas ca şi cum ar dezaproba veselia adusã de razele jucãuşe.
Oamenii mari sunt exact ce nu vroiam sã devenim când eram mici. Cum de ne-a adus monstrul vieţii de adult exact înspre soiul pe care îl criticam în copilãrie pe modelul “când o sã fiu mare io n-o sã…“ ?
Sã te închistezi în seriozitate şi sã uiţi sã te joci e bad, very bad – ca şi cum ţi-ai nega copilãria.
Din fericire mai existã şi oameni, puţini ce-i drept, care se joacã. Terenul meu de joacã e blogul. Mã distrez de minune aici. Jonglez cu cuvintele, fac baloane de sãpun din tag-uri şi îmi julesc genunchii când mã mai contrez cu copiii de pe celelalte terenuri de joacã din blogosferã.
Cele mai faine proiecte din blogosferã au ieşit dintr-o joacã : uitaţi-vã numai la nebunii de la Dream Team :).
Pe blog poţi fi cât de copil vrei : poţi sã te hãhãi cu gura pânã la urechi, sã ieşi la joacã la ore indecent de târzii şi sã vorbeşti cu toţi prietenii tãi imaginari.
Am nevoie de terenul meu de joacã pentru cã altfel risc sã mã trezesc într-o dimineaţã Om Mare. Şi nimãnui nu îi place sã stea în compania Oamenilor Mari.
15 thoughts on “Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii…”
frumos…
dap…si p mine m-a luat aseara melancolia gandindu-ma cat d bine era cnd eram mititica
Bre gălbejitule m-ai uns la suflet. Nici că se putea mai bine scrie despre vremurile de demult când totul era aşa de fain… :)
Pingback: Om Mare- cel mai nasol job din lume « dedupamicrofon
clar cel mai nasol job din lume este ala de Om Mare:)
Frumos scris! Si intr-adevar asa este … cel mainasol job: cel de om mare….
Ai dreptate… melancolic.. dar cand vezi ca astia… http://www.youtube.com/watch?v=VmT5U44G3kE te trezesti la realitate
sa-ti urez sa cresti mare? :))
Când eram la grădiniţă înţelegeam versurile respective astfel: „Noi în anul 2000, când nu VOR mai fi copii…” şi mă gândeam: Băi, cum naiba să nu mai fie copii în 2000? Ce tâmpenii spun ăştia?!… :))))
Si cel mai nasol e ca fiind OM MARE nu mai poti spune: „eu cand voi fi mare, vreau sa ma fac….”
Salut,
Sorry pentru interventia alaturi de subiect, dar este pentru un scop foarte nobil.
Am de oferit 2 pisoi spre adoptie. Mentionez ca i-am gasit abandonati in strada, dar sunt sanatosi, frumosi, jucausi si cuminti. Sunt inca sugari si asteapta si putin noroc de la viata.
Datorita instabilitatii domiciliului si a timpului liber, precum si a prezentei unor papagali nu ii pot pastra.
Stiu ca cer mult, dar cred ca efortul va fi intru totul rasplatit prin bucuria oferita de ei.
La cerere pot oferi poze sau live webcam.
Numarul de telefon la care ma puteti contacta este: 0756.199.462
Rog autorul blogului sa nu stearga acest mesaj pentru ca sunt si lucruri mult mai rele decat un comentariu in afara subiectului :)
De asemenea, ar fi minunat daca cei care au blog sau cont de Twitter ar raspandi anuntul.
Multumesc mult,
Ella
”Terenul meu de joacã e blogul.”… si al meu la fel :) !
Eu am o varsta dar ma joc … ma joc tot timpul .. vita trebuie sa fie amuzanta..
Am scris si eu un articolul de genul :), despre copilarie si ce dor imi e de ea nice very nice :D
Da…eu sunt in plin proces de crestere si ce mi se pare trist, e ca e tot mai greu is mai urat sa fii om mare. Noroc ca ne eschivam si ne mai prostim, altfel clar viata n-ar avea niciun farmec.
Mi-e dor sa adun castane, sa decupez, colorez, mirosul de gradinita.
Prietenul meu se uita cas la mine cand intr-o librarie prima carte pe care am pus mana cand am intrat a fost una de colorat, si am fost fascinata cum au evoluat.Si creioanele si cariocile..pff, vis!