Simpaticii de la Dinoland mă întreabă pe twitter ce părere am despre bătaie ca modalitate de educare (of, cum sună…) a copiilor. Părerea mea este, cu strângerea de stomac de rigoare, următoarea: suntem, în ultimă instanţă, nişte animale şi ne comportăm în astfel de momente ca atare.
Cei care mă cunoaşteţi ştiţi că nu sunt nu ştiu ce molâu, care se face palid instant când e vorba despre orice formă de agresivitate. Dimpotrivă, am şi eu momentele mele când pitecantropismul pe care toţi îl deţinem într-o măsură mai mare sau mai mică iese la iveală. De cele mai multe ori reacţionez la agresivitate cu o agresivitate şi mai mare. Ceea ce e un tembelism din partea mea, dar sunt în plin proces de auto-educare. Spun toate astea pentru a înţelege că nu mă puteţi plasa nicicum în zona aia de pacifişti mironosiţi, care se consideră într-o permanentă stare de zen şi atunci când se duc la budă.
Am doi copii minunaţi. Mara de 5 ani şi Alex de 10 ani jumate. Ocaziile în care am lăsat dobitocia din mine să irumpă şi să le aplic câte o palmă sau un brânci au fost mai puţine decât degetele de la o mână. Şi şi acum îmi pare îngrozitor de rău pentru scăpările alea. A lovi un copil, indiferent de motivaţie sau de scop, este un gest de imbecil frustrat, a cărui singură scuză poate fi găsită în animalismul din care ne tragem şi în care fiinţăm toţi, fără excepţie, în continuare fără probleme. Traumele pe care le poţi cauza unui copil prin astfel de gesturi pot fi imense şi ireparabile. Iar aşa ceva nu poate fi spălat de toate rugăciunile şi penitenţele din galaxie…
Partea bună a astfel de întâmplări (dacă acceptăm că există şi aşa ceva) este că tu ca părinte înveţi foarte mult despre tine, ajungi să priveşti mai atent în sufletul tău şi să încerci dă pui botniţă bestiei din tine. Cei mai mulţi dintre noi reuşesc să facă acest lucru. Şi de aici derivă partea pozitivă a chestiunii. Unii însă sunt cazuri fără speranţă, fapt ce mă întristează cumplit…
Autoritatea pe care o exerciţi asupra unui copil este o chestiune delicată. Dar extrem de necesară. Numai că a exercita această autoritate cu pumnul este un cretinism. Care strică şi copilul (uneori ireparabil), te strică şi pe tine ca părinte şi strică şi relaţia dintre parinte şi copil. În ceea ce mă priveşte am o autoritate teribilă (uneori chiar prea teribilă) în faţa copiilor mei. Pe care o exercit prin vorbă şi prin atitudine. Există momente în care ţip la ei, da, recunosc, ceea ce e o altă formă de agresiune şi pe care încerc să o controlez din ce în ce mai serios.
Pe final îi rog pe toţi cei care au copii să se gândească vreo 10 secunde cum era când aveau ei vârsta copiilor lor şi să îşi imagineze că părintele care este ea/el astăzi îl loveşte pe copilul care era ea/el atunci. Nu trebuie să îmi spuneţi ce simţiţi. Îmi imaginez singur…
6 thoughts on “Dacă bătaia e ruptă din rai, noi suntem diavoli”
daca natura ne-a dat posibilitatea de a ne reproduce, in afara de cateva instincte de a-ti apara puiul, (si care nu sunt prezente la toate exemplarele), nu prea ne-a dotat cu altceva.
asa ca… job-ul parinte e mai rau decat un job normal, acolo iei exemplu si te califici la locul de munca, daca tot ai pornit-o ca necalificat.
si… de multe ori ma intreb… cum nu te lasa sa conduci o masina fara permis, dar la maternitate te trimite acasa cu mogaldeata aia mica? si nu vine nimeni sa te intrebe ce faci cu ea…?
asa si scoala parintilor. sunt unii care merg din inertie, cum ii taie capul. si considera ca, daca le dai sa manance, e suficient. animalele satisfac nevoile animale. si cresc „pui” dupa chipul si asemanarea lor. si altii care isi dau seama ca au o problema si incearca sa se trateze. si care incearca sa fie parinti mai buni.
e mare chestie sa recunosti in fata copilului ca ai gresit. si iti pare rau. si sa te scoli dimineata sa incerci sa fii mai bun.
si doare enorm… sa dai o palma unui copil. este o palma pe care in final ti-o dai singur, ca nu ai fost in stare de mai mult.
după cum spunea un nene deștept – Asimov pe nume – violența este ultimul refugiu al incompetenței :). în special când e vorba de copii…
(când discutăm de australopiteci adulți, uneori e inevitabilă)
Dom’le, cu toată sinceritatea, musai să vă spun că într-o anumită măsură greşiţi cînd vorbiţi de cea bătaie. Ş-asta pentru un motiv cît se poate de simplu. Omiteţi să luaţi în calcul vremurile cînd bătaia era ceva normal.
Ferească sfinţii să susţin cafteala părintească în 2010. Nu o accept, nu o concep, nu o vreau, nu o aplic, nu nimic. DAR: mi s-ar părea normal să folosiţi nişte timpi atunci cînd vorbiţi despre bătaie părintească sau conjugală. În anul Domnului 2010, aşa ceva ar trebui pedepsit cu închisoarea, este părerea mea şi pot s-o argumentez şi filozofic, dacă legislativ nu are rost. Şi am şi experienţă.
Dar au fost vremuri cînd bătaia era acceptată, justificată, căutată, cerută. Mă refer la, să zicem, începutul secolului 20, cînd într-o familie nu făceai treabă – ba chiar ajungeai de rîsul curcilor, vorb-aia – fără nişte scatoalce şi nişte dupaci lipiţi la mare artă după ceafa puradelului sau a nevestii. Ştii ce-i fascinant? Că atunci era normal, aşa cum este în ziua de azi normal să NU te foloseşti de astfel de metode de persuasiune.
Fiecare epocă a avut momentele ei. Ce vreau să subliniez: că bine e să nu amestecăm epocile şi să ne purtăm în secolul dooşunu’ ca-n ev mediu timpuriu, dar nici să nu blamăm străbunicii că puneau mîna pe jălăveaţă înainte de-a sta de vorbă cu omul. Atunci mergea cafteala, acum nu mai merge – asta-i evoluţia, să nu negăm trecutul.
Dupa cum stii si eu am o fetita minunata de 5 anisori, pe nume Mara. Si eu am „scapat” acum ceva vreme vreo 2 palme la funduletul ei … :( . Teribil de rau mi-a parut si sincer mi-au dat lacrimile pentru acea rabufnire. Avusese-m o zi grea si acela mi-a fost gestul care sa-mi sustina argumentul … Nu rezolvase-m absolut nimic cu acele palme „justitiare” aplicate drept impunere asupra ei. De atunci, nu am mai dat o palma fetitei mele, ma controlez si dau deoparte toate problemele atunci cand sunt cu ea, ma impun prin vorba si atitudine cand este cazul. Imi iubesc teribil fetita si la randul ei ma iubeste la fel. Cu bataia, nu am rezolvat nimic. Cu vorba si atitudinea .. DA.
Multumim pentru raspunsul la intrebare! Vorbele tale ne bucura in multe sensuri, noi ne rugam doar la cel putin cat de multa rabdare ai tu cu micutii tai – atunci cand o sa ii avem pe ai nostri. :)
Pingback: Blogosfera și copiii « Waven's world