Later edit: tovarasu’ Gabi m-a lasat cu gura cascata cand a creat deja (spirit de initiativa antreprenoriala, ce sa mai…) o coperta foarte misto pentru „cartea” in care, cica, o sa fie publicata povestirea de mai jos. Jos palarie, domnu Gabi, jos palaria :)

De cateva saptamani, din nu stiu ce cauze bizare, mi-a venit ideea povestirii de mai jos. Si cum stiam ca daca nu o sa o scriu o sa imi stea pe creier si o sa ma enerveze constant, azi m-am enervat io primul si am scris-o. Ma rog, luati-o ca pe o schita a schitei. Adica evident ca mai trebuie lucrat pe ea si imbogatita (desi ma indoiesc foarte tare ca o sa o fac vreodata). Caci mai jos am bagat ceva ce am putea numi ideile principale putintel mai nuantate :)

Bun. De ce o public pe blog? Pai ce sa fac altceva cu ea? De publicat nu stiu pe unde, prin ce revista, da-i pace, de tinut la sertar nu se cade caci, totusi, am muncit pe ea, asa ca normal ca o pun pe blog. Desi stiu ca foarte putini dintre voi o sa o citeasca :)

Inca ceva. Apropo de intrebarea unuia care se stie el: am scris randurile de mai jos in 1 ora si 32 de minute :D

Ciresul

Grigore isi freca barba nerasa de doua zile cu incheietura mainii, gest ramas din armata, cand capitanul le zicea ca daca nu simt nimic la incheietura atunci inseamna ca sunt rasi bine. “Hai ca o mai las o zi, ca doar nu ma mai duc la maritat”, gandi el, ranjindu-si singur din oglinda. Isi potrivi cravata (aia pe care i-o cumparase Rodica acuma vreo… pfffff… cum dracu de au trecut deja 28 de ani???) si atunci il vazu din nou. Si iar simti ca incepe sa se enerveze.

Ciresul ala ii statea in gat, in suflet si, asa ca o alta gluma pe care i se parea el ca o face numai atunci cand e singur el cu el, in portofel. Avea nise amintiri cu el, normal, asa cum orice gospodar are amintiri cu tot ce traieste pe la curtea lui. Il plantasera de ziua Veronicai, mai mult de gura neveste-sii, “ca sa vada si copiii peste ani de zile ca oameni am fost, ca am lasat ceva in urma noastra”, argument la care el ridicase din umeri si se dusese sa caute harletul. Avea rost sa se certe cu ea pentru atata? Ca doar era un doar un pom. Si o sa il puna acolo in coltul curtii, chiar langa gard, de nu o sa deranjeze pe nimeni. Ba chiar, daca sta sa se gandeasca, dupa ce o sa creasca si o sa faca frunzis mult, o sa si acopere imaginea aia cu curba de la intrarea din sat, de tot zicea Rodica “o sa vezi tu ca pana la urma o sa intre unul cu un camion in gardul nostru”.

Acuma se certa singur pentru ca a ales locul ala sa planteze ciresul. Nu putea si el sa il puna in spatele casei? Sau in fundul gradinii, la hotarul cu Silvica, vecinul si prietenul lui de 40 de ani? Avea 1 hectar jumate sa tot planteze pe unde ar fi vrut, dar pe el l-a mancat undeva sa il puna fix in coltul ala de curte, ca sa il incurce acuma peste masutra.

Bun, e drept ca 500 de lei pe luna nu e o avere. Dar daca ii poate primi fara sa faca nimic de ei, asta inseamna ca e chiar o afacere buna. Ma rog, ar fi daca ar putea semna contractul si firma aia, cum ii spune, aia cu panourile, ar veni si, dupa cum i-a spun domnu ala tinerel, “nea Grigore, noi suportul il inaltam in cateva ore, iar reclama o sa putem pune la greu, da’ vezi matale cum e treaba, punem degeaba panoul daca nu se vede nimic de ciresul asta al matale”. Si avea dreptate omul. Degeaba a zis Grigore “hai sa il punem mai in stanga, mai in dreapta, mai in spate” ca, si-a dat si el seama mai incolo, singurul loc de unde se vedea tot panoul cum veneai din curba de la intrarea in sat era fix acolo unde era ciresul. “Da’ de ce nu il tai, nea Grigore? Ca si asa, uite la el, e batran si nu mai are mult oricum”, l-a intrebat domnu cel tanar. Nu i-a raspuns nimic, a dat doar din umeri. Ce era sa ii spuna? Ca nu il lasa inima sa il taie pentru ca asa le-ar supara pe nepoatele lui, care erau lumina si soarele si luna lumii sale in cele doua saptamani de vacanta cand veneau sa stea la el? Ca nu s-ar mai putea uita niciodata in ochii celor doua ghemotoace care, imediat dupa ce ii sareau de gat si il sarutau strigand “bunuuuuleeeeee, ce dor ne era de tineeeeee” urcau repede in cires si nu le mai vedeai ore bune? Nu ar putea face asa ceva niciodata. Da-i dracului de bani. Cu ei, fara ei, cam tot pe acolea, la urma urmei.

– Grigoreeeeeee, il intrerupse Silvica de la poarta, ce ai intepenit asa acolo, mai? Te ia reumatismul sau numa’ romantismul?, hahai Silvica , batand usurel cu piciorul in bancuta de langa intrare.

– Bine ca esti tu smecher, ii raspunse Grigore razand. Hai ca vin acuma. Se ridica sa isi ia haina din cuierul de dupa usa, cand auzi o masina oprind in fata portii si pe Silvica vorbind cu cineva.

– Bai, Grigore, ia e Filimon aici langa mine si ma intreaba daca nu vrei ceva substanta de omorat buruienile? Zice ca e de aia de rade tot si arde mai rau ca focul iadului. Ceva concentrat de nu stiu ce. Ce zici, vrei macar intr-o sticla de bere?, striga Silvica incepand sa rada din nou.

Grigore zambi, se intoarse catre Silvica si se pregati sa ii raspunda ca el foloseste sticlele de bere la altceva, cand privirea ii cazu pe cires. Zambetul i se stinse imediat si simti ca il iau niste calduri ciudate. Smulse repede haina din cuier si se repezi inspre poarta. Se opri cateva secunde inainte de a o deschide, ca sa isi traga sufletul si sa se calmeze un pic. Apoi, zambind usor, apasa pe clanta si se duse langa Silvica si langa masina de unde Filimon povestea ceva cu geamul lasat.

– Si ia zi, mai Filimoane, ce substanta magica ai? Ceva napalm de Vietnam sau ce?, il intreba Grigore, facandu-i cu ochiul lui Silvica.

– Fa tu misto cat vrei, da’ am vazut niste pamant unde au folosit unii solutia asta si nu e de gluma, zau. Au diluat-o, nu au lucrat cu ea asa concentrata. Pustiu a lasat in urma, mai Grigore, zici ca ai dat cu bomba pe acolo. Nu a mai ramas nimic din buruieni sau din scaieti. Zau ca e buna rau…

– O fi, mai Filimoane, cum zici tu, da’ gandesc ca e mai scumpa daca e asa cum zici tu. Si poate nu imi renteaza sa o cumpar, zise Grigore, incercand sa nu lase sa se vada cum ii zvacnesc tamplele.

– Haide, bai Grigore, nu fi copil, ca doar oameni suntem acuma… Si doar ne stim de atata vreme. Iti fac un pret bun si la buna revedere. Bem o bere si am batut palma. Ia zi, cat iti trebe?

– Pai stiu si io ce sa zic? Cat ai?, intreba Grigore si simti ca i se taie respiratia cand il vazu pe Filimon cum ii arunca o privire ciudata. Rase fortat si nu il lasa pe celalat sa mai zica nimic.

– Nu de alta, da’ daca e asa de buna, ma gandesc sa ti-o iau pe toata si sa o trimit apoi la oras, la Nicu sa o vanda pe un pret mai bun acolo.

– Nu zici rau, bai Grigore, zambi cu toti dinti la vedere Filimon. Uite cum facem: ti-i las pe toti 25 de litri cu 500 de lei. Nu negociem nimic, ca solutia e buna si pretul e de asta de prieteni. Hai, nu mai zice nimic si bate palma colea, rade Filimon.

– Bine, bai, bine, fie ca tine, da’ tu dai berea, ii intinse repede mana Grigore, simtind ca se sufoca de emotie daca nu face repede ceva.

Filimon iesi din masina, deschise portbagajul si scoate o canistra de aia veche.

– Hai ca ti-o duc eu pana in curte, asa ca bonus, zise Filimon. Unde sa o pun?

– Acolo, langa… cires, zise Grigore cu greutate.

– Unde zici?

– Grigore isi drese glasul si zise cu putere: Langa cires, Filimoane, langa cires.

………………………………………………………………………………..

Grigore se aseza in fata oglinzii. Se uita intr-o parte. De parca ii era rusine sa se uite in ochii lui din oglinda. De parca ii era rusine de el. Ridica ochii si primul lucru pe care il vazu era imaginea ciresului, uscat, parca mai mic, cu crengile lasate, infrant. Simti ca ii vine sa planga…

Dupa ce a luat solutia aia de la Filimon s-a gandit cateva zile daca sa o foloseasca sau nu. Nu l-ar fi putut banui nimeni de nimic. Ciresul s-ar fi uscat singur si toata lumea ar fi dat vina pe varsta lui inaintata, pe schimbarea vremii, pe orice. Pe el nu l-ar fi banuit nimeni de nimic. Stia asta. Dar mai stia ca el ar fi stiut ce facuse. Si mai stia ca i-ar fi fost greu sa traiasca cu gandul asta.

Intr-o dimineata s-a trezit insa si si-a dat seama brusc ca aia 500 de lei pe luna merita riscul asta. Si fara sa se spele pe ochi s-a dus, a luat canistra cu solutie si a aruncat-o toata la radacina ciresului. Apoi a dus canistra la gunoi. Noaptea aia nu a putut inchide ochii. S-a ridicat de cateva ori sa se uite la cires, de parca se astepta ca acesta sa se prabuseasca sau sa ii cada crengile. Nu s-a intamplat nimic. A urmarit cu atentie ciresul cateva zile la rand, dar nu dadea nici un semn ca ar fi suferind. Grigore incepuse sa se impace cu gandul ca solutia nu a avut efect. Ba chiar ii parea bine. “Lasa ca e mai bine asa, sa aiba fetele unde sa se joace, dragele mele minunate”, trase pana la urma concluzia si se linisti.

Numai ca azi, imediata ce s-a trezit, s-a uitat din obisnuita la cires si a inlemnit. Nu mai avea nici o frunza pe el. S-a apropiat incet si a vazut, poate i s-a parut, cine mai stie, ca si scoarta era crapata si parca imbatranita. Ciresul murise, asa dintr-odata.

……………………………………………….

Silvica iesi in curte si isi intinse bratele sa se dezmorteasca. Se uita peste gard sa vada daca Grigore s-a trezit si il vazu mesterind ceva.

– Ai nevoie de ajutor, bai, mate fripte?, isi intreba vecinul. Acesta nici macar nu se intoarse sa ii raspunda. “Iar are o zi de aia ciufuta”, dadu Silvica din umeri.

……………………………………………

– Ei, asa traznaie mai rar, bai Grigore, zise razand Silvica, uitandu-se la constructia de lemn pe care Grigore o inaltase in locul vechiului cires. Ai si tu niste idei cateodata de nici nu mai stiu ce sa zic, scutura din cap Silvica.

Se apropie de ciudata schela, zgarie cu unghia lemnul si zise:

– Bun lemn, de calitate. Cires?

Grigore se sprijina de poarta si coborand privirea ii raspunse:

– Ce-am avut si eu pe aici, ce-am avut si eu pe aici…

………………………………………….

Toata lumea care intra in sat si facea curba aia, cu masina, cu bicicleta, cu caruta sau pe jos reactiona cumva la constructia lui Grigore. Unii claxonau, altii se hlizeau, unii s-au oprit sa ii faca poze, iar altii au aruncat cu mere si cu rosii in ea. Dar toti o bagau in seama. Pentru ca nu puteai trece nepasator pe langa ceva ce semana cu o schela de lemn, de care era prins in varf un panou mare, tot din lemn, pe care scria cu litere mari, vopsite cu pensula:

RESPECTA-TI NATURA.
NU FACE-TI CA MINE.