26.08.2008

Alecu meu, la cei 9 ani ai lui, are un PSP. Pentru cei care nu înţeleg nimic din cele trei majuscule traducerea aşa cum o înţeleg eu este Play Station Portabil. Adică o cutiuţă mică şi foarte deşteaptă pe care poţi juca nişte jocuri în condiţii minunate (am încercat aşa că ştiu). Recent a apărut un joc pentru PSP care se intitulează Ultimate Ninja Heroes 2. Şi cum Alecu meu îl dorea cu ardoare, şi cum noi, părinţii, i-am spus că nu mai pupă bani de la noi până nu se apucă să strângă şi el cât de cât o sumă acolo, Alecu meu s-a gândit cum şi ce să facă.

Şi a găsit o soluţie. A făcut o trecere în revistă a jucăriilor sale şi a ajuns la concluzia că e timpul să se despartă de unele din ele. Adică, mai precis, să le vândă… Le-a sortat, le-a pus preţ, şi-a făcut pentru fiecare câte un mic text de marketing şi a ieşit pe piaţă cu ele. Primii targetaţi au fost copiii din vecini. Nu a prea mers, pentru că Alecu meu cerea cam mult şi, başca, piticii cu pricina nu prea aveau ei bani. A reuşit, totuşi, să vândă cât de cât ceva.

Evident că, mândru precum un păun imperial de spiritul de întreprinzător al piticului meu, am intrat în schemă. Şi am cumpărat două muţunache, pe care i le-am dat Marei mele minunate, precum şi un set de ceva discuri cu ceva desene animate (pe care Alecu se chinuise ceva vreme să le strângă). Alecu a aruncat un preţ pentru lotul respectiv, eu l-am coborât cu vreo 20%. Şi am zis că asta e ultima mea ofertă. Alecu s-a gândit câteva secunde şi a zis: „Accept. Pentru că mai bine iau de la tine cât îmi oferi decât să nu pot să le vând deloc”.

Momente în care inima mea creşte cât China…