Mă apucă din când în când câte o dorință de a reciti cărți mai vechi, scrise într-un anumit context și pentru anumite vremuri. Îmi place să fac acest lucru pentru că, după ce au trecut ani de zile de la prima lectură, s-au schimbat și vremurile, s-a schimbat și contextul, ne-am schimbat și noi.

”Șapte teme de politică românească” a lui Daniel Barbu a apărut în 1997 la Editura Antet. Prima data când am citit-o, student fiind, imediat după apariția sa, știu că mi-am făcut însemnări serioase pe marginea ei, nefiind de acord în totalitate cu ce zicea autorul la anumite capitole, cu precădere când aborda teme istorice. După ce am recitit acum cartea, am simțit că am anumite strâmbări din nas la unele păreri ale lui Barbu și mi-am căutat însemnările de atunci de prima dată, de curios să văd dacă și cum am evoluat în apreciere de atunci.

În mare, ca, tot alea de atunci sunt și obiecțiile mele de acum. Cu precizarea că acum, la atâția ani de zile de când a fost scrisă cartea, temele care atunci erau actuale și stârneau atâta zumzet, acum ni se par de-a dreptul ridicole, ceea ce, oarecum, ne arata ca ne-am maturizat teribil. Dar numai cand vine vorba de aprecierea celor trecute. Caci am solida impresie ca daca ne vom recitit peste 15 ani ce scriem acuma cu verva si patos, vom parea la fel de ridicoli, daca nu cumva mult mai mult…

”Șapte teme de politică românească” a lui Daniel Barbu este o carte bună, care merită citită. Măcar pentru că are meritul de a analiza, așa cum îi spune numele, 7 teme de politică de pe la noi care au fost, sunt și vor fi mestecate și răsmestecate atâta vreme cât va exista politica noastră și noi cei care o prizăm.