Dacă vrei să treci din faţă de la Muzeul Antipa înspre gura de metrou de lângă Palatul Victoria, sediul guvernului nostru mult stimat şi mai puţin iubit, nu ai altă variantă decât, evident, un trotuar. Singură oareşcare problemă este că respectiva cale de access (pot să spun aşa, pot, pot?) are o mică problemă imbecilă: este ocupată în totalitate de două benzi pentru bicicletă.

Şi ca să nu vă mai obosesc cu analize subterfuge, mai bine vă povestesc ce mi s-a întâmplat ieri dimineaţă.

Deci traversez şi mă angajez energic în a pietona pe respectivul trotuar. Mai multă lume pe acolo. Vreo 8 oameni. Apare un biciclist pe contrasens. Dreptul lui, că doar erau benzi pentru ţoagle desenate acolo. Echipat corespunzător cu cască şi cu colanţi de ăia. Ocoleşte el lumea pietonală cum poate, dar când ajunge lângă mine (io care mă trăsesem cât de lateral am putut) mă atinge discret cu ghidonul.

Se opreşte şi, extrem de amabil, zice : „Îmi cer scuze, dar, totuşi, aici este pista pentru biciclişti”. La care io: „Te înţelege perfect, prietene, dar dacă te uiţi atent pe acilea, spune-mi te rog io ca pieton pe unde aş putea trece?”. Omu se uită pe jos, vede cele două benzi pentru biciclete cum ocupă tot trotuarul şi, cu un aer resemnat pe care l-am văzut în atâtea şi-atâtea situaţii mioritice, zice : „Da, ai dreptate. Ce tâmpiţi…”.

Şi amândoi am ştiut că putem punem semnul de perfectă echivalenţă între tâmpiţii lui şi tâmpiţii mei.