08.07.2008
Later edit: Aici aveţi alte poze excelente de la adevărăciunea cu pricina.
Am trecut demult de vârsta la care să mă emoţionez ca un mocofan în faţa unor nume grele (atât de grele) din rock încât nu numai să încerc să nu le găsesc nici o hibă, dar să nici nu cred că acele hibe au existat. Am trecut de vârsta asta zic. Am trecut şi nu prea…
Aseară am avut monumentalul prilej să văd două trupe care pentru mine sunt acolo sus de tot în panoplia personală de amintiri: Whitesnake şi Def Leppard. Mi-a crescut inima enorm aseară. Încă o mai am mare, mare, mare…
Nu am prins Iris pentru că aşa a fost filmul şi am ajuns târziu. Dar am prins Def Leppard de la început. Mi-e greu să vă spun ce înseamnă leoparzii pentru mine. Mi-e greu să vă transport şi pe voi în copilăria mea de ascultător de rock, când piese ca Love bites sau Pour Some Suger on Me mi se păreau că nu sunt compuse de oameni din sistemul nostru planetar. Mi-e greu să vă spun ce am simţit când l-am văzut pe Joe Elliot la câteva zeci de metri în faţa mea, mai bătrân, mai domol, dar, totuşi, Joe Elliot. Au fost, toate, momente extraordinare pentru un chinezu ca mine. Nici nu a mai contat atât de mult că vocea lui nu mai e ca pe vremuri, că nu mai poate cum putea în concertele pe care le-am văzut pe DVD. Tot ce a contat pentru mine e că am reuşit să îi văd pe leoparzi live. Şi să ascult piesele alea care mă înmărmureau pe vremuri. Copilul de acum mulţi ani mi-a zâmbit fericit…
Whitesnake. De fapt, Coverdale. E greu, e enorm de greu să mai adaugi ceva după cuvintele astea două. De fapt nu sunt cuvinte, sunt istorii, sunt ditai saga fiecare. I-am mai văzut în 1997 la Sala Palatului. Şi ce am simţit atunci încă mă mai atinge. Aseară, Coverdale a fost din nou magistral. Deşi sunetul a fost cam prea strident la început, deşi a fost pe cale să o comită din nou cu „hello Budap… Bucuresti”, deşi primele piese parcă nu au avut vână. Toate aceste mici inconveniente s-au dus dracului învârtindu-se. Pentru că am auzit un Still of the Night incredibil, un Ain’t No Love… fabulos, un Give Me All Your Love magistral. Dar momentul momentului momentelor momente a fost momentul unic al lui Coverdale singur pe scenă, fără nici un instrument care să îi acopere vocea, cântând molcom, agale, din tot sufletul pentru toate sufletele Soldier of Fortune. Momente absolut incredibile… Minunată şi reacţia publicului atunci când Coverdale a anunţat că anul acesta se împlinesc 30 de ani de la înfiinţarea Whitesnake: a început toată lumea să cânte Happy Birthday.
O seară excepţională. Deşi am trecut demult de vârsta la care să mă emoţionez ca un mocofan…
O galerie foto a megaevenimentului de ieri pe www.metalhead.ro. De altfel şi poza care ilustrează acest material tot de acolo e luată.
0 thoughts on “Am trecut demult de vârsta la care să mă emoţionez ca un mocofan..”
no ca bine le zisesi, asiaticule. ziceam ca sa scriu si eu, da’ n-am nimic in plus fata de ale tale.
PS: ai un site foarte frumos :D
andreanum:
si tu aveti un site foarte frumos. nu vrei sa ma bagati mai tare in seama? :D
hai mai sa nu fim rai
ca nu se cade
ca doar suntem in bucuresti nu in budapesta (din pacate…)
eu n-am trecut de varsta aia, asa ca am o scuza, nu?
Def Leppard mi s-au parut ca dupa un pumn de somnifere… si totusi, n-am putut sa nu am senzatia aia de „nu se poate, sunt cativa metri in fata mea”. Am reusit sa fac si ceva poze, mai ales cu Vivian, ca asa s-a intamplat de am stat chiar in fata lui.
Whitesnake… greu de descris in cuvinte. Au fost momente in care am avut senzatia ca voi deveni lichida si ma voi scurge pe jos… ca in desene animate :P Asa cum au fost aseara, cred ca nici dupa 5 ore nu m-as fi saturat de ei :D Nu vor sa vina si anul viitor? Ca eu vreau! :D
meri si pe trenul personal, pusai o mica selectie din cele 500 de poze facute aseara (e link pe bloguresti, sus)