10.12.2016

Foto-reportaj de la Palatul Brukenthal din Avrig

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Mă surprind din ce în ce mai mult că locul pe care o zonă îl primeşte în coraconul meu este dat, într-o proporţie din ce în ce mai mare (pe măsură ce îmbătrânesc, cred…) de modul în care oamenii din acea zonă îşi preţuiesc istoria. Sigur că aş putea să o dau mai pretenţios, să formulez exprexii docte legate de importanţa vremurilor ce au fost pentru cele ce va să vină, dar prefer să o spun simplu, de la peluza în care îmi place, mereu şi mereu, să mă situez: dacă nu vă respectaţi istoria, îmi rezerv dreptul fundamental de a nu vă respecta nici eu.

Din această perspectivă o să vă raportez, de acum înainte, acilea pe blog cum mi s-au părut locurile în care ajung. Ocazie cu care respectul pentru istorie devine un criteriu fundamental după care „dau notă” celor care, vremelnic, se ocupă de administrarea – termen generic – acelor locuri. Pe scurt spun că o am ajuns în ultima vreme în nişte oraşe mizerabile din acest punct de vedere, deşi la alte capitole scorează – permiteţi acest termen corporatist, se potriveşte în acest context – corespunzător. Dar toate la vremea lor…

Când am fost la minunta ispravă FITS 2014, am avut un mic răgaz pentru a ajunge să văd ceea ce îmi doream de multă vreme, adică Palatul Brukenthal din Avrig. Căci, fireşte, auzisem că este una din perlele din zonă şi era pe lista mea de văzut. Avrigul este la 20 şi un pic de km de Sibiu, cum mergi înspre Făgăraş. Cum intri în localitate, imediat ce urci panta aia care se termină cu o biserică, te surprinde priveliştea unei clădiri de aia de nu ai cum să nu simţi răsuflarea birocratică a unei instituţii de stat: este Judecătoria. Care te întâmpină de cum intri în localitate şi pe care nu ai cum să o eviţi, căci drumul către „miezul” localităţii dă fix în intersecţia în formă de T, în care tronează simandicoasă (şi urâta, pardon my French) clădire a Judecătoriei.

Dar, în rest, Avrigul, văzut din goana maşinii, cum ar veni, e simpăticuţ. Sigur, este un calificativ dat de turistul chitit să ajungă la Palatul Brukenthal, căci este o cu totul altă mâncare de peşte să iei orăşelul la pas şi să îl descoperi corespunzător, ceea ce eu, din lipă de timp, nu am prestat. Totuşi, ce mi-a plăcut – şi aflat într-o contradicţie absolut tembelă cu alte oraşe de pe la noi – Avrigul este plin de indicatoare, aşa că nu ai cum să te rătăceşti pe acolo, ar trebui să te chinui serios să faci asta.

Când ajungi la intrarea în Palatul Brukenthal, simţi că ceva nu e în regulă. Căci totul e închis şi cam urât, parcă lăsat de izbelişte. Doar că, după vreo 2 minute, îţi dai seama că nu aia e intrarea „oficială”, turistică. Şi că te afli,de fapt, în ceea ce ar fi trebuit să fie intrarea de la stradă, cum ar veni. Care, din pricini pe care le afli abia după ce ajungi să vizitezi domeniu, este închisă, căci toată clădirea aia veche pe care o vezi din stradă este nefuncţională. Şi urâtă. Şi închisă.

Am intrat prin lateral, cum ar veni, în domeniu. Pe o poartă care ar putea (sper) să vadă zile mai bune cândva şi care, de fapt, îţi spune că ajungi la o herghelie, nu că te îndrepţi înspre Palat. Şi aşa şi este, căci primul lucru pe care îl vezi urmând cărarea cu balastru este pajiştea cu cai şi ceva cuşti, în care vrezi, imediat ce te apropii, nişte iepuri, spre deliciul copiilor care ajung în zonă.

De acolo, drumul merge printre o grădină de vară foarte simpatică (unde ne-am recules pe finalul viztei cu nişte Heineken rece :D) şi o clădire corespunzător amenajată, unde se fac nunţi, cumetrii, botezuri, de astea. Chiar frumos locul pentru a organiza astfel de evenimente, căci sălile din interior sunt frumoase, au un ştaif corespunzător, iar despre grădina de vară ce să mai vorbim.

Cumva cortul imens de nuntă care tronează în mijlocul grădinii imense a domeniului e ca nuca în perete. Sigur că organizarea e evenimente este o sursă masivă de venit pentru administratori şi departe de mine gândul să critic astfel de iniţiative, ba chiar le încurajez. Doar că, eu nefiind acolo în calitate de participant la nuntă, ci de turist, spun doar că e urât rău cortul ăla acolo :))

După ce treci de cortul ăla mare şi ridici niţel privirea, domeniul începe să îşi arate majesticul, dacă îmi permiteţi. Căci drumul către Palatul în sine te duce către o fântână mititică, dar simpatică şi pe nişte scări pe stil de „je suis tres important” :D, către un platou mai înalt, unde simţi că „acolo stă şeful„. Inclusiv podeţul mic pe care calci ca să treci peste un fir de apă pe care, de altfel, l-ai putea sări oricum (ceea ce am şi făcut :D) face parte din pregătirea clătorului pentru a ajunge la şefi, acolo sus.

Imediat ce termini de urcat scările, te loveşte… un alt cort alb mare. La fel de deranjant pus chiar în mijlocul curţii Palatului. Mno, zic că e urât, dar, desigur, îi înţeleg rostul pe care îl are în sistemul de făcut bani acolo. Dar arată naşpa. Punct. Treci de el şi, pe măsură ce te apropii, te întristezi. Căci Palatul îţi transmite o senzaţie gen „cândva aici stătea şeful, acuma e pauză p-acilea„. Căci, fără a fi o ruină sau ceva, Palatul are feelingul ăla de pus pe hold, că stă în aşteptarea a ceva sau a cuiva care să vină să zică „I am here, hai să ne apucăm de treabă„.

Înţeleg că Primăria are planuri mari cu Palatul, ceea ce sper masiv să se întâmple, ca să nu îl regăsim pe această tristă listă de monumente uitate

Pe partea botanică :)), grădina Palatului Brukenthal are nişte stejari Liriodendroni – Tulipani-arbori de lalea (precizare din partea Mariei, căreai îi mulţumesc!) impunători, unii dintre ei având nişte flori interesante, dar care – da, ştiu, îmi lipseşte masiv poezia vieţii în anumite momente… – pe mine nu mă pasionează decisiv. Vă raportez doar că sunt pe acolea, căci aşa este frumos. Şi vă dau pozele de mai jos, ca martori, cum ar veni :D

Cam asta a fost scurta mea vizită la Palatul Brukenthal din Avrig. Concluzia principală: categoric de văzut. Cu adăugirea că sper ca planurile de a da Palatului ce este al Palatului, ca să zic aşa, nu vor rămâne doar planuri şi că, în următorii ani, o să putem să mergem să salutăm şi „şeful” când mai ajungem pe acolo. Ceea ce, fireşte, eu îmi propun :)

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Duminică, aveţi o şansă unică să ascultaţi Vunk Simfonic

Dacă ţi-e ruşine să vorbeşti despre impotenţă, rămâi cu ruşinea…

4 comentarii

  1. Ioana
    luni, 23 iunie 2014, 12:25

    Am citit cu atentie articolul, m-am uitat si la poze (am dat de cateva ori scroll si inainte si inapoi sa le revad) dar… dar mno :), chiar nu mi se pare ca ar fi ceva de vazut. Eu ma multumesc cu ce am vazut aici la tine.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • luni, 23 iunie 2014, 12:38

      Eh, dacă nu te-am convins că merită să ajungi pe acolo, înseamnă că nu mi-a făcut bine treaba de fotograf… Bine, pe de altă parte, am recunoscut public şi cu voce tare că nu mă pricep la fotografii, aşa că n-ar trebui să te iei după mine :))

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  2. Romanita
    marți, 24 iunie 2014, 15:54

    Am ajuns anul trecut din întâmplare la Avrig dată fiind obsesia copilului nostru pentru istorie. Ca parte din turul Sibiului și al bisericilor fortificate, Avrigul era un moft satisfăcut unui puști fascinat de Samuel Burkenthal. Trebuia doar bifat. A fost o surpriză atât de frumoasă încât pe noi nu ne-au deranjat crăpăturile din zidul de azi pentru că ne-am închipuit că a fost odată… Am petrecut o după-amiază întreagă visând și citind, respirând alte vremuri. Din pozele tale văd ca au mai progresat un pic cu amenajarea. Nu mult dar e mai mult decât era pe partea de grădină și scări exterioare. Nu știu ce vrea sau poate face primăria, reacția noastră atunci a fost să ne golim buzunarele în cutia milei de la intrare pentru a susține fundația care are în proprietate palatul. Știu că nu asta e soluția, așa cum soluție nu e nici organizarea de nunți, conferințe, popasuri pentru sași nostalgici sau mâncarea (bună!) pe care o au la restaurant. Numai că asta le permite să supraviețuiască și să țină zidurile în picioare în timp ce sunt atâtea alte locuri minunate unde asta nu se mai întâmplă. Pe lista mea de locuri dragi uitate e biserica de la Hoșman. N-o fi ea istoria românilor dar e parte din istoria României și nesimțirea prezentului ne definește pe noi și nu pe sașii plecați.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  3. marți, 10 martie 2015, 08:28

    […] Avrig este preconizată 1 oră. Doar o 1 oră. Ceea ce, oricum o dai, este teribil de puțin. Eu am fost pe acolo și am stat 3 ore și un pic și tot aș mai fi stat. Dar hai să lăsam Avrigul și să ne uităm […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *