Mă surprind din ce în ce mai mult că locul pe care o zonă îl primeşte în coraconul meu este dat, într-o proporţie din ce în ce mai mare (pe măsură ce îmbătrânesc, cred…) de modul în care oamenii din acea zonă îşi preţuiesc istoria. Sigur că aş putea să o dau mai pretenţios, să formulez exprexii docte legate de importanţa vremurilor ce au fost pentru cele ce va să vină, dar prefer să o spun simplu, de la peluza în care îmi place, mereu şi mereu, să mă situez: dacă nu vă respectaţi istoria, îmi rezerv dreptul fundamental de a nu vă respecta nici eu.

Din această perspectivă o să vă raportez, de acum înainte, acilea pe blog cum mi s-au părut locurile în care ajung. Ocazie cu care respectul pentru istorie devine un criteriu fundamental după care „dau notă” celor care, vremelnic, se ocupă de administrarea – termen generic – acelor locuri. Pe scurt spun că o am ajuns în ultima vreme în nişte oraşe mizerabile din acest punct de vedere, deşi la alte capitole scorează – permiteţi acest termen corporatist, se potriveşte în acest context – corespunzător. Dar toate la vremea lor…

Când am fost la minunta ispravă FITS 2014, am avut un mic răgaz pentru a ajunge să văd ceea ce îmi doream de multă vreme, adică Palatul Brukenthal din Avrig. Căci, fireşte, auzisem că este una din perlele din zonă şi era pe lista mea de văzut. Avrigul este la 20 şi un pic de km de Sibiu, cum mergi înspre Făgăraş. Cum intri în localitate, imediat ce urci panta aia care se termină cu o biserică, te surprinde priveliştea unei clădiri de aia de nu ai cum să nu simţi răsuflarea birocratică a unei instituţii de stat: este Judecătoria. Care te întâmpină de cum intri în localitate şi pe care nu ai cum să o eviţi, căci drumul către „miezul” localităţii dă fix în intersecţia în formă de T, în care tronează simandicoasă (şi urâta, pardon my French) clădire a Judecătoriei.

Dar, în rest, Avrigul, văzut din goana maşinii, cum ar veni, e simpăticuţ. Sigur, este un calificativ dat de turistul chitit să ajungă la Palatul Brukenthal, căci este o cu totul altă mâncare de peşte să iei orăşelul la pas şi să îl descoperi corespunzător, ceea ce eu, din lipă de timp, nu am prestat. Totuşi, ce mi-a plăcut – şi aflat într-o contradicţie absolut tembelă cu alte oraşe de pe la noi – Avrigul este plin de indicatoare, aşa că nu ai cum să te rătăceşti pe acolo, ar trebui să te chinui serios să faci asta.

Când ajungi la intrarea în Palatul Brukenthal, simţi că ceva nu e în regulă. Căci totul e închis şi cam urât, parcă lăsat de izbelişte. Doar că, după vreo 2 minute, îţi dai seama că nu aia e intrarea „oficială”, turistică. Şi că te afli,de fapt, în ceea ce ar fi trebuit să fie intrarea de la stradă, cum ar veni. Care, din pricini pe care le afli abia după ce ajungi să vizitezi domeniu, este închisă, căci toată clădirea aia veche pe care o vezi din stradă este nefuncţională. Şi urâtă. Şi închisă.

Am intrat prin lateral, cum ar veni, în domeniu. Pe o poartă care ar putea (sper) să vadă zile mai bune cândva şi care, de fapt, îţi spune că ajungi la o herghelie, nu că te îndrepţi înspre Palat. Şi aşa şi este, căci primul lucru pe care îl vezi urmând cărarea cu balastru este pajiştea cu cai şi ceva cuşti, în care vrezi, imediat ce te apropii, nişte iepuri, spre deliciul copiilor care ajung în zonă.

De acolo, drumul merge printre o grădină de vară foarte simpatică (unde ne-am recules pe finalul viztei cu nişte Heineken rece :D) şi o clădire corespunzător amenajată, unde se fac nunţi, cumetrii, botezuri, de astea. Chiar frumos locul pentru a organiza astfel de evenimente, căci sălile din interior sunt frumoase, au un ştaif corespunzător, iar despre grădina de vară ce să mai vorbim.

Cumva cortul imens de nuntă care tronează în mijlocul grădinii imense a domeniului e ca nuca în perete. Sigur că organizarea e evenimente este o sursă masivă de venit pentru administratori şi departe de mine gândul să critic astfel de iniţiative, ba chiar le încurajez. Doar că, eu nefiind acolo în calitate de participant la nuntă, ci de turist, spun doar că e urât rău cortul ăla acolo :))

După ce treci de cortul ăla mare şi ridici niţel privirea, domeniul începe să îşi arate majesticul, dacă îmi permiteţi. Căci drumul către Palatul în sine te duce către o fântână mititică, dar simpatică şi pe nişte scări pe stil de „je suis tres important” :D, către un platou mai înalt, unde simţi că „acolo stă şeful„. Inclusiv podeţul mic pe care calci ca să treci peste un fir de apă pe care, de altfel, l-ai putea sări oricum (ceea ce am şi făcut :D) face parte din pregătirea clătorului pentru a ajunge la şefi, acolo sus.

Imediat ce termini de urcat scările, te loveşte… un alt cort alb mare. La fel de deranjant pus chiar în mijlocul curţii Palatului. Mno, zic că e urât, dar, desigur, îi înţeleg rostul pe care îl are în sistemul de făcut bani acolo. Dar arată naşpa. Punct. Treci de el şi, pe măsură ce te apropii, te întristezi. Căci Palatul îţi transmite o senzaţie gen „cândva aici stătea şeful, acuma e pauză p-acilea„. Căci, fără a fi o ruină sau ceva, Palatul are feelingul ăla de pus pe hold, că stă în aşteptarea a ceva sau a cuiva care să vină să zică „I am here, hai să ne apucăm de treabă„.

Înţeleg că Primăria are planuri mari cu Palatul, ceea ce sper masiv să se întâmple, ca să nu îl regăsim pe această tristă listă de monumente uitate…

Pe partea botanică :)), grădina Palatului Brukenthal are nişte stejari Liriodendroni – Tulipani-arbori de lalea (precizare din partea Mariei, căreai îi mulţumesc!) impunători, unii dintre ei având nişte flori interesante, dar care – da, ştiu, îmi lipseşte masiv poezia vieţii în anumite momente… – pe mine nu mă pasionează decisiv. Vă raportez doar că sunt pe acolea, căci aşa este frumos. Şi vă dau pozele de mai jos, ca martori, cum ar veni :D

Cam asta a fost scurta mea vizită la Palatul Brukenthal din Avrig. Concluzia principală: categoric de văzut. Cu adăugirea că sper ca planurile de a da Palatului ce este al Palatului, ca să zic aşa, nu vor rămâne doar planuri şi că, în următorii ani, o să putem să mergem să salutăm şi „şeful” când mai ajungem pe acolo. Ceea ce, fireşte, eu îmi propun :)