11.12.2016

Dragi colegi din şcoala generală, vă cer iertare

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Dragi colegi din şcoala generală,

Vă cer iertare. Nu tuturor, ci doar celor cărora, fără să vreau cu adevărat, v-am făcut rău. Căci, acum, la 25 de ani de când am terminat generala, ştiu că pe unii dintre voi v-am rănit. De aceea vă rog să mă iertaţi şi să înţelegeţi că eram nişte copii fără minte atunci. Frumoşi, minunaţi, jucăuşi, aşa cum sunt cei mai mulţi copii, dar fără minte. Căci de unde să ştim noi atunci că modul nostru de a fi vă răneşte? Cum era să înţelegem la vârsta aia că eram uneori ca nişte bolovani care spărgeau câte un geam al sufletului vostru?

Acum, cu mintea de la bătrâneţe, văd că nu eram doar o singură clasă, ci două. Eram noi şi eraţi voi. Două lumi distincte, cu trăiri şi reguli separate. Noi credeam că glumim, că ne distrăm. Nu ni se părea că facem ceva rău nimănui. În nici un caz că vă făceam rău vouă. Doar că acum realizez că glumele în care voi eraţi destinatarii şi la care râdeam cu gura până la urechi erau distractive doar pentru noi. Pentru voi erau cuţite în inimă. Dar noi nu ştiam asta atunci, nu ne dădeam seama că rănim atât de tare. De aceea, vă cer scuze pentru glumele făcute şi pentru faptul că v-am rănit. Atâta cât contează aceste scuze acum…

Un alt mod prin care v-am rănit a fost să vă ignorăm. Acum îmi dau seama, după 25 de ani, că a ignora pe cineva ani de zile este o formă cumplită de agresiune. Ce poate fi mai groaznic pentru un copil să stea în fiecare zi, câţiva ani la rând, alături de alţi copii, iar gaşca acestora din urmă, de la doar câţiva metri distanţă, să te ignore total? De parcă nici nu ai exista… Îmi aduc amine – of, mi se strânge stomacul… – cum vă luminaţi la faţă unii dintre voi, cei ignoraţi, când, din motive pe care nu mi le mai amintesc, vă adresam câteva cuvinte şi vă făceam să vă simţiţi implicaţi. Cât de uşor ar fi fost să vă implicăm mai mult în lumea noastră… Cât de uşor pare totul acum… Vă cer scuze pentru că v-am ignorat. Pentru că nu ne-a interesat că existaţi. Pentru că pe mulţi dintre voi nici măcar nu mi-i amintesc…

Ce putem face noi acum, ca părinţi, este să spunem aceste lucruri copiilor noştri. Ca să nu ne repete greşelile. Pentru a nu ajunge, la rândul lor, în situaţia mea de acum, când scriu cu inima strânsă aceste rânduri prin care, o zic din nou, îmi cer iertare pentru că nu am ştiut să fiu un coleg adevărat pentru voi…

PS Rândurile de mai sus au fost scrise la câteva minute după ce am văzut excelentul film „Reuniunea de clasă”, de Anna Odell, în cadrul TIFF 2014. Un film pe care vi-l recomand cum nu am mai recomandat de multă vreme ceva. Pentru că, spre deosebire de Game of Thrones, spre exemplu, filmul Annei este atât de aproape de cum am fost şi cum suntem încât o să simţiţi nişte palme imaginare peste obrăjorii voştri de „ioi, ce fain o fost în generală„….

ghiveci inger

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

No comment: Are doar 9 ani. Uitaţi-vă cum poate cânta la pian…

Ce m-a plictisit pe mine a făcut un bătrânel să plângă

2 comentarii

  1. Ioan
    miercuri, 4 iunie 2014, 14:32

    Foarte frumos spus. O spun din propria experienta de marginalizat. Seriozitatea si valorile m-au remarcat ca fiind nesociabil si nematurizat, insa m-au ajutat sa ajung departe, cu prieteni prin toata tara si o conducta de venit pasiv la 20 ani, pe cand ceilalti se pierd in glume despre oamenii cu vise si ambitiosi ca mine.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  2. luni, 2 martie 2015, 10:09

    […] chiar eram ceva aspirațional pentru restul copiilor. Și că, de fapt, pe cei mai mulți dintre ei îi agresam prin ignoranță. Băiatul ăsta despre care vă spun a venit într-o zi la noi și ne-a spus că ar face orice […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *