Prima mea pereche de adidași a fost una… Puma. Papucii ăștia (că așa le ziceam în Baia Mare, unde am copilărit, la orice formă de pantofi) au fost o tragedie pentru mine. Să îți povestesc.

Am strâns bani nici nu mai știu cât timp pentru pumeții ăia. Și i-am combinat pe părinți să îmi mai dea și ei. Și pe bunicile mele (din sărăcia lor de atunci…). Pe toată lumea. Și mi-a reușit. Am strâns banii. O sumă ridicol de mare pentru vremurile alea. Că vorbim despre perioada comunistă.

Cu niște pile din Ungaria, am reușit să primesc pumeții ăia de undeva din Germania. Cum să îți explic eu să înțelegi dacă nu ai prins vremurile alea ce înseamna pentru un copil o pereche de adidași… Era de parcă s-a pogorât o lumină cerească asupra mea când am desfăcut punga aia în care erau adidașii. Cred că am și rămas fără respirație…

I-am pus în picioare cu mânile tremurând (pardon my French). Și am făcut primii pași cu ei de parcă îi frângeam în paișpe dacă apăsam prea tare. Și, după ce am realizată că ”sunt ai mei, doar ai mei!” se zici că eram Golum, am luat cea mai proastă decizie în acel moment: să ies în curtea blocului să mă dau mare cu ei. A urmat tragedia…

Am ieșit țanțoș nevoie mare din scara blocului. Dar m-am pleoștit. Că nu era niciun copil prin zonă în fața căruia să mă dau mare. Așa că, în loc să mă întorc spășit acasă, m-am ambiționat. Că simțeam teribil nevoia să mă dau mare. Era de parcă – știi cum e în romanele alea siropoase – destinul mi se scria singur, eram doar o victimă a acestei scrieri.

Mi-am zis să mă duc înspre Himalaya. Că așa ziceam noi unui dâmb foarte mare făcut din pământul excavat pentru construcție mare (Casa Tineretului din Baia Mare). Știam sigur că sunt copii în zonă.

Doar că, pentru a ajunge acolo, trebuia să străbat un teren – hai să îi zic așa – viran. De fapt, era o combinație de resturi de construcții cu gunoaie aruncate și cu smocuri de iarbă uscată.

N-am ajuns la jumătatea distanței că s-a produs tragedia… Din cauza unui smoc de iarbă nu am văzut o bucată tăioasă de fier beton (sau cum îi zic). Și m-am împiedicat de ea. Și am căzut. Și m-am lovit rău la genunchi. Cu sânge. Dar n-am simțit nimic, absolut nimic. Pentru că m-am uitat înspre pantoful din piciorul cu care m-am împiedicat.

Și am crezut că se prăbușește cerul pe mine: pumetele meu era despicat. Tăiat în două în partea din față. Ucis. Definitiv.

Nu îți mai spun cât am plâns. Și cât m-am zbuciumat. Posibil să fi suferit și o mică depresie atunci. Nu mai țin minte altceva decât că am fost totalmente dărâmat.

Mi-a adus aminte de întâmplarea asta pentru că am văzut pe mySHOE.ro o pereche de Adidas. Adică adidași Adidas, cum ar veni. Și am realizat că eu, cam în 90% din cazuri, îmi cumpăr DOAR Adidas. Și m-am întrebat oare de ce fac asta? De ce sunt așa de mare fan Adidas? De unde vine asta?

Și mi-am adus aminte de întâmplare cu pumeții mei. Pe care o uitasem. Sau, mă rog, credeam că o uitasem. Și mi-am pus întrebarea dacă nu cumva pățania aia cu alt brand decât Adidas m-a împins înspre brandul ăsta.

Habar nu am. Că e complicat rău să înțelegem cum ne funcționează uneori creierul, știi cum zic.

Aia zic :)

PS Poza este de la I Love Failure Timișoara. Unde am moderat un panel de discuții foarte interesant. Și unde am inaugurat adidașii ăștia. Este că-s ce trebe, old school, așea? :D