Am intrat somnoros în baie. Abia trezit. Și îl văd atârnând de un fir lângă oglindă. M-am gândit imediat la Patricia mea (10 ani jumate). Îi este frică de insecte. Doar la asta m-am gândit. Cum o să se sperie Patri de el. Și cum o să își strice ziua cu faza asta.

Așa că l-am luat de fir și l-am aruncat în toaletă. În timp ce îl vedea cum cade, mi-a părut rău. Ce mi-a făcut săracul de am decis, io ființă supremă, să îl execut în halul ăsta? Că nu făcea altceva decât să existe. Singura formă în care el putea să existe.

Multe gânduri mi-au trecut în acel moment prin creierii capului. Dintre care unul și-a semețit glanda, ca Menumorut când încerca să își ridice coiful de pe ceafă după o beție.

Uneori suntem atât de chitiți pe un obiectiv micuț, dar mititel încât nu reușim să privim lucrurile în perspectivă. Ăsta a fost gândul meu. În cazul de față, din dorința mea de părinte de a-mi proteja copilul, am luat decizia extremă. Când, dacă stăteam oleacă să cuget și să privesc lucrurile în perspectivă, aș fi găsit soluții care să nu fie atât de radicale.

Că asta-i una din probleme noastre. Reacționăm la stimuli pe sistem automat. De cele mai multe ori extrem. Vrem să înlăturăm urgent pericolul și să ne vedem de ale noastre. Când, de multe ori, pericolul nu este deloc pericol. Ci doar un păianjen care nu făcea altceva decât să să trăiască în singurul mod în care știa el să o facă.

Aia zic.

PS Păianjenul trăiește. Căci atât de vinovat m-am simțit încât am reușit să îl pescuiesc (cu greu) din toaletă. Cu ajutorul unei bucăți de hârtie igienică făcută sulișor. Că nu puteam să îl iau cu degetele. Că era mic. După ce l-am scos, am văzut că nu mișcă deloc. Și tare m-am necăjit. Dar după cam juma de minut, l-am văzut că țâșnește brusc și că dispare după un dulăpior. Tare m-am bucurat. Totuși, nu mi-am început dimineața fiind un criminal coclit.