Că am făcut cursuri. De comunicare nonviolentă. De PCM – Process Communication Model. Și mai multe. Toate ca să mă ajute să îmi mai iau la pilă aroganța funciară și să înțeleg cât mai bine cum să transmit mesaje celorlalți. Bine, tot ca să îmi ating io obiectivul, dar să nu schimbăm subiectul!

Am ajuns atât de bun la asta încât mă spariu câteodată. Că jur că aș putea deveni un pastor de ăla de să îmi fac o biserică nouă să fraiere… ăăăă, ăsta, să propovăduiesc diverse.

Să-ți povestesc. Mă duc să o înscriu pe cea mică la un al doilea instrument. Că e la liceu de muzică, clasa a V-a. Și așa e regula.

Ajung la secretariat și văd pe ușă că în ziua aia nu aveau program cu publicul. Stau vreo 3 secunde și un sfert să îmi setez strategia de comunicare. După care bat ușor. Aud ”intră”. Și deschid ușa.

O întredeschid, de fapt. Cât să bag capul și să îi zic doamnei ”sărut mâinile, am văzut că nu aveți program cu publicul, dar am zis să vă anunț că mâine dimineață la prima oră sunt primul înscris la dumneavoastră în audiență! Rezervări faceți?”.

Doamna, după vreo două secunde de mirare, începe să râdă. Și zice fix ce îmi doream să aud: ”ei, haideți, intrați, dacă tot ați venit până aici”.

Io plusez, tot cu capul abia ițit în ușa întredeschisă: ”Doamnă, n-aș vrea să vă deranjez până nu îmi promiteți că mă ajutați să nu dorm pe preș în seara asta”.

Doamna începe să râdă și mai tare și îmi face semn cu mâna să intru. Îi spun că doamna mea mă rugase de multă vreme să vin să fac înscrierea, dar că am tot amânat. De unde și faza preșul.

Pe scurt, nu doar că am înscris fata, dar doamna mi-a dictat ce să scriu în cerere, cum să formulez, tot tacâmul. Zici că eram la ora de dictare.

La plecare, i-am mulțumit: ”doamnă, vă mulțumesc tare mult că nu mi-ați dat ocazia să testez unul din preșurile noi pe care le-a cumpărat doamna mea special pentru ocazii de astea”.

A râs din nou cu mare poftă. Ne-am salutat și am plecat.

Mare manipulant mai sunt, știu. Sau cum i se zice la papagal.

Aia zic.