Căci nu suntem noi, ceilalți, în măsură să judecăm drama prin care trece un om. Așa cum nici ceilalți nu sunt în măsură să ne judece dramele noastre. Care sunt ale noastre de trăit, de gestionat, de supraviețuit.

A luat decizia să nu aibă copii.

Pentru că, pe la 30 de ani (cam când se gândea la asta), a primit vestea că începe să dea semne de scleroză multiplă. Așa i-au zis doctorii. Nu au băgat mâna în foc. Au dat procente, probabilități, de astea. Dar cam ăsta a fost verdictul. Dat de mai mulți doctori la care a fost.

A luat decizia pentru că nu a dorit să își expună copiii la posibilul risc genetic de a le transmite și lor. Și nici nu a vrut să le ofere o copilărie cu o mamă bolnavă și cine știe la ce vârstă dispărută din viața lor. A mai văzut filmul ăsta la alte familii. Și nu i-a plăcut deloc.
Unii prieteni au încercat să îi spună că sunt mari șanse să nu transmită copilului boala ei. Și au adus studii. Și tot felul de argumente științifice (și mai puțin științifice). N-au reușit să o convingă.

Acum are aproape 50 de ani. Boala a avansat. Dar o ține sub control. E funcțională, își face treaba bine (este freelancer), are viață socială. Dar este singură. Pentru că, la fel, nu a vrut un partener de viață pe care să îl împovăreze cu problemele ei.

În urmă cu câteva luni s-a gândit pentru prima dată că, poate, a luat o decizie greșită de a nu face un copil. Și că, poate, ar fi fost așa cum i-au zis prietenii. Uite, copilul ar fi avut acum aproape 20 de ani. Și o mamă în viață, care ar fi putut să îi ofere iubire și ce mai oferă îndeobște mamele copiilor lor.

Zilele trecute le-a mărturisit unor prieteni că are coșmaruri că se află într-un spital și, cumva, nu își mai găsește copilul. Și când lumea o întreabă cum arată, cu ce este îmbrăcat, ea habar nu are ce să le zică.

Aceasta este viața ei acum. Cu tratament permanent. Cu regrete permanente.

Aia zic.

PS Poveste nu inspirată dintr-o întâmplare reală. Pentru că este reală. Cum se întâmplă de obicei, viața bate ficțiunea…