Nu știu de ce am făcut asocierea asta. Așa mi-a venit. Și așa o las. Nu că ar avea vreo legătură cu ce mi-am propus să-ți zic. Dar poate are. Că toate-s conectate (cum zic ăia din serialul Manifest, care abia am așteptat să se termine la cât l-au peltizat pe final…).

Ce am vrut să zic este asta: aflu din cărți tot felul de trăznăi pe care le-au făcut oamenii în decursul veacurilor. Și de fiecare dată mă întreb: măh, oare când o să citească alții despre ce am făcut noi în vremea noastră, nu o să râdă și ei cu anumite organe dorsale de noi?

Io cred că da. Că și noi râdem de ei. Cu mintea de acuma. Deși ei credeau cu tărie în ce făceau atunci. A le spune atunci că-s pelângănari ar fi fost, după caz, impietate, lezmajestate sau sinucidere.

Par egzamplă.

Exemplul 1

Aflu din ”Elefantul din creier” de Simler și Hanson că în Evul Mediu era absolut firesc ca medicina să însemne după cum urmează:

– contra-iritare; adică tăierea pacientului și introducerea de obiecte străine, precum mazărea sau fasolea uscată, iar apoi redeschiderea periodică a rănii pentru a se asigura că nu se vindecă.
– lumânări aprinse-n gura ca să ucidă viermii dinților.
– căptușirea pacienților suferinzi de iubire cu scuturi de plumb.
– Carol al II-lea al Angliei a pățit în 1685 cam așa: a fost forțat să înghită antimoniu (toxic, desigur), pe scalp i-au fost aplicate substanțe producătoare de vezicule (ca să conducă umorile rele-n jos), pe tălpi au fost aplicați plasturi din excremente de porumbei (pentru a atrage umorile alea în cădere), a fost împuns cu un vătrai fierbinte (asta nu zice de ce). Și – că nu s-a terminat tratamentul – i s-au dat să bea patruzeci de picături de mâzgă din craniul unui om care nu a fost îngropat niciodată. Normal că a mierlit-o sărmanul.

Exemplul 2

Aflu de la Timothy E. Gregory în ”O istorie a Bizanțului” că Atena a fost condusă vreo 70 de ani de… catalani. Adică de strămoșii fanilor FC Barcelona. Care au fost chemați pe la începutul secolului al XIV-lea de împăratul bizantin Andronic II să îl ajute să ia gâții unor dușmani. Catalanii au venit, împăratul nu a putut să îi plătească, așa că ăștia au văzut Atena și au zis ”ia uite ce fain e aici, gata, schimbăm domicilul pă flotant”.

Am mai citit tot în cartea asta despre stâlpnici. Adică de niște… că nici nu știu cum să le zic… persoane. Care, dintr-un zel religios de mare anvergură (depinde cum te uiți la el, știi cum zic), se urcau pe niște stâlpi înalți și acolo stăteau cu lunile și cu anii. Și se rugau și meditau și ce mai făceau ei (nu știu, nu-i departamentul meu).

Și am mai citit ceva (ce știam, dar am zis că se potrivește cu subiectul). Cruciații au făcut prăpăd când au cucerit Constantinopol în 1204. Pe felie cu venețienii. Și au stat acolo niște decenii ca stăpâni. Urmările acestei mizerabile cuceriri și a conducerii lor a fost că neam de neamul bizantinilor nu au mai vrut să audă de pupat Piața Independenții cu catolicii. Ceea ce se vede și în continuare, cum ar veni.

Auzi, așa pe final: oare ce mă mână pe mine în luptă să scriu texte de astea așa de lungi pe interneți? Poți să îmi răspunzi numai dacă ai citit până la capăt. Chestie pe care o face teribil de puțină lume. De cititul până la capăt zic.

Aia zic.