Îmi pare că asta este una din provocările la care ne este din ce în ce mai greu să răspundem. Fiecare dintre noi. Căci este plin de violență în jur. Și oricât de zen ai fi (sau te-ai cred…), la un moment dat răbufnești și tu. Și uite-așa participi și tu, cumva, la violența colectivă.

Uite un exemplu.

O așteptam pe doamna mea să vină cu mașina. În parcarea de la Piața Vitan. O văd cum face dreapta după Mega Image (venind dinspre Dudești, dacă știi zona). O curbă de 90 de grade, cu trecere de pietoni și cu mașini parcate peste tot. Îți zic asta ca sa înțelegi că viteza cu care venea doamna înspre mine era una foarte mică. O să înțelegi mai jos de ce zic asta.

În timp ce conducea către mine, o mașină parcată dă brusc să iasă din parcare cu spatele. Eu văd și ridic sprânceana ”să vezi că intră doamna mea în ei”. Dar doamna a fost pe faza și a claxonat. Și mașina aialaltă a frânat brusc.

În timp ce doamna mea a trecut de ei, geamul din dreapta se lasă. Și o doamnă strigă ”du-te-n zda mă-tii, vacă proastă, că nu ne-ai lăsat să ieșim!”. Către nevasta-mea.

Brusc mi se inflamează filamentul. Dar, consecvent unei politici personale de a mă mai lua la pilă pe linie de săritură instantă a muștarului, respir adânc și, cât făcea ăla cu mașina manevra de ieșire din parcare, am zis doar atât: ”de ce înjurați, doamnă? Dumneavoastră ați fi trebuit să vă asigurați înainte de a ieși”.

A se observa impecabila abordare a situației de care am dat dovadă. Politețea ireală. Serenitatea irefutabilă. Mă simțeam atât de mândru de mine. De controlul de care dădeam dovadă. Parcă eram leit un unicorn violaceu care plutea vivace pe un norișor roz. Pufos, desigur.

Dar totul s-a năruit precum fularul care se crede rangă când doamna din mașina aia mi-a zis și mie: ”du-te dracului, boule!”. Și a mai zis ceva. Ce nu am mai auzit. Căci inteligența, rațiunea și ce aș mai fi putut avea frână s-au dus la loc de verdeață. Și am țâșnit ca un Sputnik înspre ei.

Doamna aia a crezut că, dacă e în mașină și bărbatu-so tocmai demara din parcare, poate fi din față zimbru, din părți timbru. Adică să ne împroaște cu ocări și să o tireze.

Doar că țeapă. Căci, da, a ieșit din parcare. Doar că s-a oprit la un semafor (ăla de la intersecția Calea Vitan cu Calea Dudești). Care ține muuuuult. Așa că am avut timp berechet să ajung la mașină.

Nici măcar nu m-am grăbit. Căci știam câți ține semaforul. Așa că am avut timp să o văd pe doamnă cum începe să se moleșească în scaun în timp ce mă apropiam. Și pe domnul de lângă ea cum se uită agitat în jur. Deja începeam să mă relaxez. Chiar să mă amuz.

Ajung lângă mașină. Și, ca un polițist local care l-a prins pe unul muci de beat și cu farurile stinse la 2 dimineața, am făcut semnul ăla de ”dă geamul jos”.

Doamna nu doar că a dat geamul jos. A deschis ușa. Ceea ce m-a amuzat și mai tare. ”Frateeeee, dacă eram un bagabont, acum chiar vă spărgeam pufarinele, cum să deschizi ușa…”, mă gândeam în timp ce doamna se uita de jos, mică, înspre mine.

Bine, pe de altă parte, nu aveam cum să nu par Gigi Duru. Că doar eram ăla de am alergat (la început) după mașină. Acum cum ar fi fost să încep să râd și să fac mișto de ei sau ceva? Nu mergea. Așa că am luat bățoșenia în stindard. Și am fost dur, dar rău.

N-are rost să reiau discuția. Dar zic doar atât: argumentul lor era că doamna mea ar fi fost OBLIGATĂ să le dea prioritate pentru că ”așa se face când se iese din parcare”. Le-am zis să mai pună mâna pe lege sau să stea acasă să facă macrameu, nu să conducă.

Au mai zis că doamna mea conducea cu 80 km/h. La asta chiar am râs, că nu m-am putut abține. Că mă gândeam cum căruța soarelui celest să poți ajunge la 80 km/h cu o Skoda City Go, în nici 20 de m, imediat după ce ai făcut o curbă de 90 de grade cu trecere de pietoni.

”Doamnă, dar de ce ai înjurat, totuși? De ce ai fost așa de nesimțită?”, am băgat io bățul prin gard. La care domnul, abia atunci pătruns de un cavalerism fără finalizare (probabil pentru că m-a văzut mult mai puțin ghiolban decât se aștepta), a zis după cum urmează: ”lasă-ne, domle, cu prostiile astea și du-te înapoi de unde ai venit”.

La care eu – și aici am sărit calul, sper ca tu, dragă cititorule, să fii mai gandhian decât umilul tău amic digital – am lansat deznodământul: ”îți zic io de ce ai înjurat, doamnă: pentru că ești o scroafă nesimțită”. Și am trântit ușa cu putere. Și cu un gest teatral de ăla de prost gust (acum realizez asta; atunci mi s-a părut că eram Calboreanu în rolul lui Ștefan cel Mare).

”Bine, coix!”, am auzit din spate. Era un tip de pe banda vecină care urmărise toată discuția. ”Ăștia-s ar trebui împușcați, nu lăsați să iasă pe stradă”, a mai zis. După care a demarat. În timp ce eu mă strecuram printre celelalte mașini ca să ajung pe trotuar.

Că de aia săvârșisem deznodământul ăla. Că am văzut că se face verde. Și nu era ok ca trei ghiolbani (io și cei doi din mașină) să îi încurce în trafic pe cei care nu aveau nicio vină.

Aia zic.