M-am dus ieri să îmi fac ochelari. De vedere. Căci a sosit acel moment în care când mă uit colea în zare, văd mai mult că nu văd tare. N-am găsit altă rimă. Minus 25 la un ochi, minus 75 la celălalt. Lasă că am io plusuri la alte capitole, știi cum zic.

Abia ieri mi i-am făcut. Deși avusesem o tentativă sâmbătă dimineața. Când m-a dus la un magazin de ochelari din mallul de la mine din Vitangeles. Și m-am oprit la intrarea în magazin. Că o așteptam pe doamna mea. Că nici ochelari nu vreau să îmi iau fără ea!

Și îl văd pe tânărul care era de serviciu la magazin că era în toane foarte proaste. Adică inclusiv când a intrat o clientă și a întrebat ceva, el avea atitudinea aia de zici că l-ai deranjat

Și îmi sare capsa. ”Nu mă duc io să îmi fac ochelari la nevriciosul ăsta!”, decid. Și îi zic doamnei mele. Care tocmai venise. La care ea se uită la mine cu privirea 5645. Aia de am trecut la mustață ca să nu dorm pe preș. Dar care e și aia de ”tâmpit mai ești, bărbate, dar măcar ești al meu”.

Luni după masa mă duc iar. La același magazin. Că tot de acolo am cumpărat ochelari pentru toată familia. Puterea obișnuinței sau ceva.

Când ajung în fața magazinului, mă pufnește (sau bufnește) râsul. Da, ai ghicit: tot tânărul cu pricina era la locul faptei. Ăla nevricos și îmbufnat de sâmbătă. Aia e, îmi zic, nu mai amân, îmi trebe ochelari. Și intru.

Ah, dar vai de ioi, cum ar zice patagonezul nostru ajuns din greșeală în Poplaca. Tânărul a fost impecabil. Super-profi. Cu atitudinea aia respectuoasă, dar prietenoasă. Deschis la glumițe, dar fără să sară calul. Una peste alta, am avut o interacțiune foarte plăcută cu el.

Cam asta-i cu prima impresie. Contează. Doar că uneori contează greșit.

Aia zic.