Viața merge înainte. Așa zicem. Din ce în ce mai des.

Și pe bună dreptate. Sunt printre primii care am zis așa: hai să ajutăm refugiații cât de bine putem. Dar să ne vedem fiecare de tarlaua sa. Pentru că fix tarlaua fiecăruia, ”lucrată” cum se cuvine, o să contribuie la ceea ce îndeobște am putea numi binele comun.

Cumva, viața merge înainte înseamnă pentru mulți dintre noi ceva pozitiv. Adică ceva spre care să ne uităm cu optimism. Sau măcar cu determinare. Cu dorința de a atinge un scop.

Există, însă, categorii de oameni pentru care această expresie înseamnă altceva. Ceva ce noi nu putem înțelege cu adevărat. Pentru că nu suntem în locul lor.

Categorii a căror suferință pare că pălește în comparația cu suferința multora. Dar orice suferință este o suferință. Nu există grad de comparație în suferință. Cel puțin, nu un grad de comparație extern.

Iar uneori a nu suferi în singurătate înseamnă că cineva știe că tu suferi. Și se gândește la tine. Este, cred, minimul pe care îl putem face pentru cei care suferă. Să ne gândim din la ei.

În una din categoriile despre care vorbesc sunt cei care suferă de HIV. Pentru care viața care merge înainte are un alt ritm.

Tare m-am emoționat când am văzut această expoziție virtuală, realizată de Asociația Semper Musica.

Care fix asta își propune: să atragă atenția lumii asupra acestei categorii. Un fel de ”hei, suntem și noi oameni care suferă”.
Intră în expoziție. Și fă turul virtual. Uită-te la cele 15 colecții. Realizate de artiști români și artiști norvegieni. Și, dacă te-a atins ceva de acolo, dă mai departe.

Este un mod prin care le transmitem că, deși suferă singuri, nu merită singurătatea.

Aia zic.