Bine că zici tot felul de prostii, dar de Ucraina nu zici nimic!

Cam așa primesc niște mesaje destul de des în ultima vreme. Și dau din umeri. Uneori nici măcar asta nu fac.

A confunda lipsa de reacție cu lipsa reacției este ca dușul îmbrăcat: te uzi, dar nu te speli.

Faptul că nu zic nimic despre mizeria pe care o face Rusia în Ucraina nu înseamnă că nu sunt foarte atent la ce se întâmplă. Ba, dimpotrivă, dacă aș sta la o bere cu unii care o ard cu păreri irefutabile pe interneți despre chestiunea în cauză, s-ar putea să le dea cu virgulă la câte știu.

Vezi tu, dragă cetitorule, nu ai nici cea mai mică șansă de om întreg la creierii capului și aproape neatins decisiv la bunul simț să înțelegi ce se întâmplă în Ucraina dacă nu știi istoria regiunii. Dacă nu înțelegi ce îl mână cu adevărat în luptă pe Putin. Dacă nu te uiți un pic în urmă să înțelegi că atitudinea lui de acum este consecința unui șir de întâmplări și contexte trecute. Nu e că s-a trezit într-o dimineață și i-a zis pivnicerului ”băh, mi-am adus aminte că ucrainenii ăștia mi-au băut un clodiraș de Mona, îi trăznesc pe pitpalaci!”.

Iar ca să înțelegi asta, dragă cetitorule, e musai să citești. Căci vaccin pentru a deveni mai informat nu există. Și nici bere pe care să o bei în gură și să îți ajungă știința la creier. Doar cititul. Sau, mă rog, ascultatul de podcasturi și alte alea. Și uitatul la niște documentare. Care, cum.

Doar că – și aici pregătește-te de pregătirea faptului că ai citit degeaba până aici (oricum, dacă ai ajuns până în acest punct, felicitări, ești printre puținii care fac asta) – ca degrabă cititoriu ce sunt, am ajuns la o concluzie înspăimântătoare: cu cât citesc mai mult despre un subiect, cu atât mai mult am rețineri în a mă băga să îmi exprim păreri irefutabile despre chestiunea în cauză.

Căci adevărul este giumbușlucul ăla superb care are farmecul pestilențial de a te amăgi că știi fără să știi cu adevărat că nu știi mare lucru.

Și nu ne rămâne altceva ca oameni decât să defilăm la butonieră cu adevăruri parțiale. Pe care unii le transformă în adevăruri definitive. Ceea ce este o mare, mare greșeală. Căci întotdeauna adevărurile parțiale sunt printre cele mai mari minciuni.

Pe de altă parte, suntem doar niște animale care pe lângă apă, mâncare, adăpost, sex și relații sociale mai avem nevoie de adevăruri ca să funcționăm. Pentru cei mai mulți dintre noi a nu avea nici măcar o centimă de adevăr despre ceva înseamnă că ne mințim că avem o viață.

Problema vine atunci când pe baza acestui adevăruț mititișor construim întregul fundament al vieții noastre. Care, la cea mai mică adiere de vânt adevărăcios al altora, s-ar putea prăbuși. Peste noi. În noi.

Aia zic.