Toate virtuțile depind de adevăr, iar adevărul depinde de toate virtuțile. În această lume este imposibil de ajuns la un adevăr final, dar urmărirea lui îi îndepărtează pe indivizi de nelibertate.
Am citat din excelenta carte a lui Timothy Snyder ”Drumul spre nelibertate”. O carte despre care, dacă m-ai pune să o descriu într-o singură sintagmă, aș zice așa: cartea care te ajută să înțelegi de ce Putin face ce face într-o lume în care toți ceilalți nu prea fac mare lucru. Mă rog, nu e chiar sintagmă, dar ai înțeles ideea.
Serios, te-ai întrebat vreodată de ce Putin face ce face în Ucraina? Și care sunt mecanismele interne care îl determină să meargă pe drumul ăsta? Și care-s diferențele majore între modul în care își asumă Putin mersul prin istorie și cum se uită Occidentul la cum merge Putin?
Stai relax. Că nici io nu îmi puneam astfel de întrebări înainte. Dar cartea asta mi-a răspuns practic la întrebările pe care nu mi le-am pus niciodată. Sigur că pe ici, pe colo mai știam câte ceva, aveam bănuielile mele. Dar o analiză atât de bună a fost ca un duș pentru mine.
Un duș rece. Foarte rece. De aceea nu-ți recomand cartea dacă ești mai slab de înger geopolitic. Căci nu este o carte optimistă. Ci una care mai degrabă spune că democrația, așa cum o știm, suferă în draci. Și că, dacă nu începem să facem toți, fiecare dintre noi eforturi de a o salva, drumul nostru va duce către nelibertate.
Așa, ca ideea, axul central al cărții, sau cum să îi zic, este între două atitudini ale statelor: inevitabilitate și eternitate. Pe scurt zis, înseamnă cam așa.
Inevitabilitatea înseamnă credința că istoria își urmează un curs clar, care nu prea ai cum să îl schimbi dacă nu schimbi radical datele problemei. Spre exemplu, aici intră credința că libertatea aduce democrație, care aduce piață liberă, care aduce prosperitate, care aduce libertate. Și tot așa. Cam cum face SUA.
Eternitatea înseamnă credința că prezentul nu există. Și că doar trecutul (glorios, desigur) și viitorul (și mai glorios, firește) sunt singurele adevăruri. Și că tot ce este de făcut este să reînvii cumva trecutul pentru ca viitorul să fie brici. Cam cum face Rusia.
Doar că, așa cum zice chiar autorul, acestea sunt doar curente de gândire în cadrul istoriei, nu istoria în sine. Și că ceea ce le diferențiază masiv este, cumva furculition, un simț al timpului. În ideea că în democrație simțul timpului este dat de principiul succesiunii democratice(”o fi rău acum, dar lasă că poate la alegerile viitoare o să alegem mai bine”). În timp ce în regimurile autocratice succesiunea este suspendată între trăitul în trecut și privitul spre viitorul luminos.
Ceva de genul. Mai bine citești cartea ca să înțelegi și mai bine. Eu o recomand din toate puterile mele.
Aia zic.
