La filmele străine mă refer. M-am întrebat de mai multe ori de ce fac asta. Bine, răspunsul era fix pe nasul meu. Ca ochelarii ăia de îi cauți și ți-s pe ochi.
De fiecare dată când vedeam un nume românesc (sau care părea că este), mă bucuram. Iar dacă filmul îmi și plăcuse mă bucuram și mai tare.
”Dar de ce te bucurai, măh?”, ai putea, foarte perspicace, să întrebi. Răspunsul este mai simplu decât conexiunea neuronală a celor care cred că pământu-i plat: pentru că io alt mod de a trăi cu și printre ceilalți decât să mă bucur când le iese ceva nu concep
Nici măcar nu mă interesează dacă românca sau românul de pe genericul ăla final nu s-a bucurat că a participat la filmul ăla. Că nu aia e ideea. E bucuria mea și doar a mea. Ce, pe Iron Man îl interesează că unii îl consideră mai petardă decât Mărgelatu? Nu, desigur.
Am văzut numele Ana Patan în lista de muzicieni cu care dilimandrosul de Devin Townsend a colaborat. Și când zic dilimandros o zic și cu respect. Dar și cu un sfert de zâmbet ironic. Ascultă la întâmplare orice cântă dilimandrosul ăsta și te prinzi care-i treaba. Ideea este că vorbim despre un rocker respectat în draci în anumite cercuri mai largi, așa.
Am văzut numele ei în lista townsendiană, zic, și m-am bucurat. Din motivele pe care ți le-am zis mai sus, nu dau copy/paste, știi cum zic.
Ana este o româncă-nemțoaică-suedeză-internațională. Și prestează bine de tot la chitară. Și la voce. Cântă și în engleză, dar și în română. Am ascultat albumul ei ”Spice, Gold and Tales Untold”. Și mi-a plăcut.
Am zis să-ți zic, poate dai și tu o ureche. Mai ales dacă ești printre cei care m-au certat că în ianuarie am ascultat muzică vreme de doar 460 de minute…
Aia zic.