Am povestit zilele trecute cu un amic. Cu care nu mai vorbisem de multă vreme. Știam despre el că este căsătorit, că are o fetiță, totul părea ok de la distanță. Doar că nu era. Aveam să aflu direct de la el asta. ”Simt că-s ca la liceu, când ne forța profa de educație fizică să facem ture pe lângă școală și nouă nu ne plăcea deloc dar ne era frică să zicem ceva”, mi-a zis. Așa își descria relația cu soția sa. Și că simte că nu are niciun control asupra vieții lui. 

”Dacă o mai iubesc? Nici gând. Ba simt că începe să mă deranjeze să stau mai mult de câteva minute alături de ea”, mi-a spus. În timp ce mie mi se strângea stomacul și înghițeam în sec. ”Nu știu când am încetat să o mai iubesc. Că de iubit am iubit-o, asta știu sigur”, mi-a spus.

”Îți dai seama ce viață de căcat am avut dacă nici măcar nu mi-am dat seama când și de ce mama dracului s-a întâmplat de nu o mai iubeam? Cum să nu îmi aduc aminte de așa ceva? Cum să fiu atât de imbecil și să mă trezesc brusc într-o căsnicie pe care nu mi-o doresc și într-o viață pe care nu reușesc să o trăiesc?” a explodat. 

N-am știut ce să îi zic. Nu sunt bun la discuții de astea. Deloc. Nu-s genul la care să vii să îi plângi pe umăr. Sunt mai degrabă genul care pune mâna pe tine, te scutură și îți zice ”haide că avem treabă, lasă tânguielile!”. Și, în plus, ce aș putea să îi zic eu? Care sunt de 25 de ani într-o relație care este norocul vieții mele. Cu suișuri și cu coborâșuri. Cu enervări și strigături. Ca în orice relație. Dar cu fluturii aceia din stomac. Pe care și acum îi simt când o văd pe doamna sufletului meu cum vine înspre mine…

M-a întristat foarte tare povestea lui. Și mi-am adus aminte că mai știu astfel de cazuri. De oameni care păreau fericiți. Și care, la un moment dat, nici ei nu știu când, s-au trezit alături de un străin. Și nici nu și-au dat seama când s-a întâmplat asta…

Apoi, când am dat am trimis un newsletter în care abordam acest subiect, am primit foarte multe răspunsuri. Cu povești ale oamenilor în diferite ipostaze ale iubirii. Unii erau tare îndrăgostiți. Alții nu prea. Iar alții deloc.

Dintre toate mesajele, l-am ales pe cel de mai jos. Am cerut acordul celei care mi l-a trimis să îl fac public. Dar fără să îi dau numele. A acceptat.

”M-ar bucura sa ajute si pe altii. Ne inchidem altfel in noi si uitam ca nu suntem niciodata singurii ce patesc un lucru, poate exista oameni mai diferiti, dar unici eu nu cred…”, mi-a spus. Mai jos ai mesajul ei.

Eu am incetat sa iubesc. Am hotarat sa mergem la notar zilele urmatoare. La fel cum spuneai, paream ok, paream fericiti, dar in spatele usii inchise raman cuvintele dure, iar fluturii au murit de mult. Avem 6 ani de relatie, 5 de casnicie si un copil de 4 ani. Anii de relatie si casnicie vor ramane aceiasi in timp, ca o poza inramata. Dar iubirea s-a dus, a evadat si nimic din ce am fost dispusi sa incercam nu a adus-o inapoi.

Dar e ceva ce cumva pe mine ma ajuta sa ies din starea asta ce imi mananca existenta speranta cu speranta: sa ma gandesc la mine fiind copil. Nu putem sa spunem acelasi lucruri urate pe care ni le repetam noua unui copil, nu? Mai ales nu copilului care am fost noi. Cand eram mica citeam cu atata curiozitate carti si imi imaginam ce adult vesel voi fi. Vesel si liber. Cum pot sa-i spun fetei de atunci ca viata inca mai cara dupa ea ghiozdanul emotional inceput inca de atunci? Nu pot. Asa ca de dragul copilul ce am fost, copilul ce il am acum si il cresc, lucrez cu mine. Bucata cu bucata.

Si nu am cale de intorcere de data asta. Nu am decat sa merg inainte, inapoi am tot fost si nu am rezolvat nimic. Asa ca trimit o imbratisare tuturor ce trec prin asta, lor si copilului interior de care probabil au uitat sa aiba grija. E greu si nu exista nici un medicament, plasture, orice banii pot cumpara sa ne ajute trecem prin asta usor. Nu (cred) ca exista un manual de Cum sa divortezi rapid si fara batai de cap in 7 zile.  Si cel mai trist mi se pare ca atunci cand incetam sa iubim, nu o facem doar fata de celalalt, ci si fata de noi.

Tu cum ești în relație? Ești bine? Sper că totul este ok. Și că fluturii încă există. Și bat din aripi cât să știi sigur că iubirea este încă acolo. Ca un scut împotriva a ceea ce am putea numi viața trăită în singurătatea amintirii că ai iubit și ai fost iubit cândva…